Da, da, Nelu a-nnebunit. Pe bune şi fără mişto!
Cică să pun mâna să câştig şi io un ban, sau măcar să-mi dau silinţa, cum face Grişka, care e motan sadea, nici măcar n-a fost, la viaţa lui, tehnician-proiectant şi poet, ca mine!
Ce idee, dom’le, ce idee! Unii nu se mai satură de bani! (E drept că suntem cam sărăntoci… dar orişicât… )
Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, sunt eu, Anne Glaff [1]. M-am gândit că, poate, cine ştie, sunteţi curioşi să aflaţi ce mai face fiica mea, Krama.
Ei bine, a început un al doilea volum de poezii. Ăsta se cheamă “Imagini Inspiratoare” – imagini pe care le culege ea ştie de unde şi care îi inspiră – Sfinte Dumnezeule! – versuri… hmm, destul de bizare. De palincă, de exemplu, n-am auzit în viaţa mea… Şi nici de bătătură, ca loc unde stau soacrele… Şi…
Ei, dar mai bine vă las să citiţi:
Inima mea în desaga ta?
Ce cată acolo, hoţule, ha?
Dă-mi-o napoi, dă-o încoa!
Ce mă-sa, e inima mea!Ce?!
Eu ţi-am spus, zici, s-o pui oareunde?
Acolo unde ibovnicu-ascunde
tot ce i-ai dat într-o noapte fierbinte,
dincolo de cuvinte,
de sărutări şi de mângâiere,
de supunere sub a lui vrere?Ce vorbeşti, neică! Păi eram beată!
Băusem palincă, ca o netoată.
Credeam că eşti, mândru, fătul frumos,
nu numai la vorbă fălos.
Credeam că ţi-s dragă, că vrei să ne fie
iubirea drum către cununie.
Dar tu ţi-ai pus de ani buni pirostrii,
ai acasă vreo cinci copii
şi o muiere rea de muscă, de gură.
Şi-o soacră acră în bătătură!Aşa că, hai, desaga jos!
Fii bun şi scutur-o, frumos,
să cadă iute de-acolo, din ea,
inima mea, aşa cum e ea,
puţin strivită, ferfeniţită
şi prin mocirlă tăvălită…Dar o vreau, o vreau înapoi!
Şi-ţi pun desaga pe foc!
Şi te-arunc la gunoi!
[1] personaj din povestirea „Sfinte Dumnezeule!”, (pag. 30 a volumului Floarea de Loldilal 
. )
pagini de manuscris (“Slujbă Temporară”, pag. 110 din volumul Floarea de Loldilal)
*
pagini de manuscris (“Râpa Amăgirilor”, pag. 173 din volumul Floarea de Loldilal)
*
Găsiţi un alt exemplu aici.
De Florii (şi nu numai!), [vă] puteţi oferi o… floare de loldilal :) Clic pe poze ca să treceţi la fapte!
format electronic
volum tipărit
Miao, dragilor, eu fiind cine sunt[1], azi, la pisicafea, vă propun să vorbim despre SF, unde iniţialele sunt ale Ficţiunii Speculative.
Dacă aveţi nedumeriri, vă spun că “termenul de ‘ficţiune speculativă’ se referă, prin consens, la totalitatea genurilor literare non-mimetice, de la science-fiction, fantasy şi horror până la realismul magic şi slipstream.” Am luat definiţia de aici, iar, din nou pentru cine nu ştie, slipstream-ul este acel gen de ficţiune care traversează graniţele dintre literatura ştiinţifico-fantastică, cea fantastică şi mainstream – ficţiunea literară clasică.
clic pe poză ca să-i vedeţi sursa
Ei, şi acestea odată lămurite, întrebările mele sunt:
Iar ca să deschid vorba, o să vă spun ce mi-a răspuns tuşa Vero (presupun că nu la modul cel mai serios :(, da’ cică altfel n-are timp – ca de obicei :P ):
“Îmi place, cred că ştie toată lumea că-mi place! Iar autorul meu preferat sunt, fireşte, eu! :P Şi mă dau în vânt mai ales după cărţile pe care nu le-am scris încă! :mrgreen: “
Şi-avem şi puţină muzică:
[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
Ştiţi ce ţi se poate întâmpla când, aşa cum am păţit-o io[1], după ce-ai fost om şi ţi-ai văzut doi spermatozoizi căpătând înfăţişare omenească – unu’ de idiot (Fane) şi altu’ de inginer (Nelu) –, te transformi într-un felis catus sapiens sapiens, însurat c-o fostă muiere tâmpiţică, preschimbată la rându-i în scăunel cu trei picioare? (Ăstuia nu ştii cum îi zice pe latineşte, da’ ştii că pe el îşi fac veacu’, cu profundă dragoste filială, numai şi numai bucile cărnoase ale idiotului.)
Ei bine, te trezeşti într-o bună după-amiază, când e somnu’ pisicesc mai dulce şi mai dulce, într-o succesiune de urlete din ce în ce mai disperate, trâmbiţate de un glas sumbru:
- Aa-a-aaaaa! Ajutooor, oameni buuuni! Să-ăăă-riii-ţi!!!
Şi tu, deşi nu mai eşti om, sari din somn cu mustăţile zbârlite, temându-te c-o să vezi degetul descărnat al ăleia cu coasa arătând către unu’ dintre locuitorii menajerei care ţi-e cămin.
Şi dai cu ochii de Fane, căzut în genunchi, cu chipu’ descompus de durere sub tuleiele bărbii nerase de vreo cinci zile. Şi oare din cauza bărbii ăleia are ceva de-a dreptu’ cadaveric? Că, pe vremea când vedeai fără ochelarii pe care n-o să-i ai în vecii vecilor (că unde naiba s-a mai pomenit mâţă cu bicicletă pe nas?), citişi pe undeva că ăsta, păru’, mai creşte, afurisitu’, şi după moarte.
- Tatăăăăăă!!! zbiară el, când vede că te-ai trezit, şi se repede şi te ia în braţe, şi-ncepe să plângă cu sughiţuri, şi lacrimile îţi udă blana într-un asemenea hal încât te temi c-o să te trezeşti cât ai clipi într-un giulgiu de apă – şi sărată pe deasupra! – şi stupeşti de parc-ai fi pisică din tată-n fiu, şi zgârii tot aşa, şi te eliberezi în sfârşit din strânsoarea idiotului. S-a pră-păăăă-diiit, tatăăăă!!! îi dă el înainte cu zbieratu’, fără să se sinchisească de zgârieturi, aşezându-se în patru labe pe podea, ca să stea nas în nas cu tine. Săraca, era putregai! Cred c-avea cancer lemnos! Sau era plină de carii!
- Carii ai tu, boule, că de-aia-ţi pute gura! Ăia care rod lemn îs cari! zice ălălalt fost spermatozoid al tău, ingineru’, ciudat de calm, scoţându-şi nasu’ din laptop, că de la o vreme a-nlocuit ziarele c-o chestie care se cheamă feisbuc – unde cică rupe inima târgului cu pozele tale.
- Tu să te cari! urlă Fane. Să nu te-atingi de mama mea moartă!
Moartă? Mă-sa? Adică mama lui? Nu”mama lui de idiot!”, ci maică-sa, adică nevasta ta, Neaga, lemnoasa, coana scăunel cu trei picioare?!
Te dezmeticeşti, te uiţi în jur şi-o vezi, cu alea trei picioare zburate care-ncotro şi cu rotundu’ pe care-l susţineau (scârţâind când i se-adăuga şi fundu’ idiotului) crăpat în două.
- Să nu-ndrăzneşti s-o pui pe foc! continuă zbieretele lui Fane. Are şi ea dreptu’ la mormânt şi la prohod, ca tot omu’! Şi la car mortuar! Şi la solfegiu funerar!
Ia te uită, te miri tu, ce cuvinte a-nvăţat ăsta, idiotu’! „Car mortuar”! Adică „dric” nu mergea? Da’ cu “solfegiu” tot a dat-o-n bară, deşi rimează a-ntâia cu “cortegiu”… (Ai fost poet şi ai rămas cu pasiunea rimelor, nişte cozi şi ele, deşi nu tot atât de lungi ca alea pisiceşti, nu?)
- Poate-oi fi vrând să tocmesc şi vreo trei popi, plus un mitropolit, bombăne Nelu, închizându-şi laptopu’. Mai bine caută cleiu’, cât mă duc eu după ciocan şi cuie! Că mă-ta nu-i moartă, are doar… fracturi deschise. Şi-o dregem şi de data asta, că, de când e lemnoasă, are mai multe vieţi decât o mâţă! Numai să nu te mai pună necuratu’ să-ţi sprijini dosu’ pe ea, că iar o s-o faci arşice! De-acu’ înainte, pe ea nu se mai suie decât tata!
Tata, adică eu, îţi spui, întrevăzând o nouă fericire conjugală. Nu e pe măsura celei care se-aşterne pe chipu’ lui Fane înainte de-a pleca în fugă după clei, dar te culci la loc fiind totuşi sigur c-o să ai parte de oarece vise frumoase, cu o pronunţată tentă erotică…
[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
*
Când nu scrie poezii de genul[1] celei de aici[2], pe care e nevoit să le păstreze pentru sufletul său, un bărbat de genul lui Donald[3] îşi distrează numeroasele soţii inventând poveşti de genul celei de mai jos:
Sunt genul semnervos, dau semne că aş fi predispus la nevroze de genul obsesiv-compulsiv. Aşa au zis doctorii, adică psihiatrul, psihologul şi psipsina[4], pisica tigrată care mi s-a lipit de suflet încă de când am descoperit-o, ghem de blană încă fără ochi abandonat într-un polonic găurit, în Salonic (Grecia, Terra, secolul XXI) şi cu care pot să conversez de când am învăţat amândoi eliterna veche (pentru că amândoi suntem genul care prinde repede orice, de la şoareci până la limbi străine! :P ). Şi cum ăştia, cei trei psi…, sunt genul care face recomandări cu toptanul, m-au sfătuit, cu toţii (ce părere aveţi de genul ăsta de coincidenţă?) să fac o croazieră prin timp – mai mult prin trecut şi mai puţin prin viitor, unde m-aş putea stresa mai tare dac-aş avea ghinionul să întâlnesc macarieni de genul neutru, nişte cuidaţini (nici femele, nici masculi, doar enervanţi!) care te bat la cap, vorbindu-ţi de datinile lor strămoşeşti până când simţi că ţi s-a afisurat creierul şi faci fără să vrei un cursalt înapoi, în timpul tău de baştină, unde atimpizezi dând cu curu’ (cu curu cucu :P )…
… de pământ. Iar către trecut m-au sfătuit să n-o pornesc prin vreo becluză (ştiţi, e genul de tufisură temporală clandestină prin care treci fără presalt şi zbori ca un simbolid până te miri unde – jurasic, cretacic etc); mi-au spus cu toţii să-mi iau bilet şi să plec dintr-un timport, ca să mi se asigure o atimpizare lină, în nisipet, atât lină încât nici măcar n-o să se trezească pisica adormită în braţele mele.
Fiindcă psipsina e hotărâtă să mă-nsoţească. Mâţele astea – de pretutindeni şi de oricând – sunt genul de care, odată ce li s-a pus pata pe tine, nu mai scapi – nici la bine, nici la rău!
[1] Genul de cuvânt care naşte gânduri adunate de Irealia în tabele de genul :) acesta.
[2] Facem un pariu de genul: “Nici măcar 5 persoane nu vor da clic pe linkul ăsta?” :P
[3] Explorator al trecutului pierdut în partea necartografiată a continuumului spaţiu-timp, echivalent, în povestea al cărei personaj principal este („Irecuperabilul Donald” – pag. 256 a volumului Floarea de Loldilal ), cu o reţea infinită de lumi paralele.
[4] Psipsina din elucubraţia mea nu trebuie confundată cu psi, cu toate că amândouă stau uneori pe pervaz :) Cea dintâi e genul de personaj ocazional din colecţia mea de vise stârnite de duzini de cuvinte, iar cea de a doua e genul care colecţionează, în zilele de sâmbătă, în tabele de genul acesta, texte ce găzduiesc o aceeaşi duzină de cuvinte.
După părerea fiului meu Fane, zis Şmenaru sau Idiotu, azi-noapte, când a intrat din nonstopu’ vecinului Gore, ăla de peste drum, care, din lipsă acută de clienţi, îşi expunea propriul greabăn dormind cu capu’ pe cântar, a dat dovadă de clemenţă fiindcă n-a săvârşit un genocid sufocând, prin îndesare în buzunarul blugilor săi, întregul colaj de bancnote şi creiţari din sertarul uitat deschis, ci s-a mulţumit cu un gest mai puţin blasfemic la adresa dreptului de proprietate; cu alte cuvinte, şi-a menajat noul card, nefăcând uz nici de el, nici de vreun alt mijloc de plată a celor câteva sticle, evident pline, destinate unui golem bucolic, acesta fiind numele dat de el însuşi unui chef grandios, care ne goleşte minţile prin spălare cu alcool ingerat pe cale bucală :mrgreen:
După părerea mea [1], soră geamănă cu a unor experţi în materie – şi zău că nu-s colportor! – Fane n-are totuşi dreptul la un brevet de idiot, fiindcă, deşi nu e un fiu foarte respectuos, a dat, cu ocazia mai sus-pomenită, dovadă de grijă faţă de un tată ca mine, aflat într-o situaţie cu totul specială, adică a bălit şi 3 (trei) plicuri de Whiskas Supreme!
[1] Ilie Pandalie, fost tehnician proiectant, fost poet ocazional, actualmente motan domiciliat în povestirea „Revelion cu Scăunel şi Pisică” (pag. 316 a volumului Floarea de Loldilal ).
Cu aceeaşi duzină de cuvinte s-au mai jucat şi alţii, adunaţi în colajul din acest tabel.
… fiindcă la începuturi mă pricep; cu dusul la bun sfârşit e mai greu :)
Am venit pe lume noaptea. În doimea ei rea. Când strigoii cutreieră tot pământul fără să plătească vamă, iar demonii fecundează ielele, şi ele zămislesc coşmaruri.
Eu am fost – şi sunt! – coşmarul mamei. Mi-a urât din prima clipă trupul miniatural, ireal de hâd. Deşi ar fi trebuit să mă iubească necondiţionat, că doar eram copilul ei, nu? Născut din sămânţa nomadă a lui făt-frumos, a menestrelului îndrăgit de muze şi adorat de femeile pe care nu le băga în seamă. Nici mamei nu i-ar fi dat atenţie, dacă nu l-ar fi îmbătat când a-nnoptat la hanul ei; şi dacă nu i-ar fi pus în vinul roşu şapte stropi de sânge de turturică, plus încă unul, cât un vârf de ac, din sângele lepădat de ea. De-aia şi l-a putut atrage în pat pentru o noapte, şi tot de-aia m-am născut eu cocoşat şi şchiop, cu degetele piciorului stâng unite într-o copită, cu doar patru degete la mâna dreaptă, cu dinţii rari şi strâmbi, cu buză de iepure şi cu urechile fără lobi. Sau cel puţin aşa zic babele din târgul nostru, când se-ntâlnesc în piaţă, să facă troc cu murăturii şi dulceţuri – şi cu opinii.
Trăgând cu urechea la opiniile astea ale lor am aflat că tata se numea Hylm [1] . Hylm menestrelul. Şi că iubea o femeie dintr-o lume îndepărtată, din lumea lui. Şi c-a plecat înapoi, la ea.
Şi am să plec şi eu, să-l caut. Să văd dacă am fraţi şi surori. Să văd dacă femeia aia i-a făcut copii la fel de pociţi ca mine.
Uraţi-mi drum bun. Şi noroc. Şi, cine ştie, poate că, din când în când, o să vă povestesc cum am călătorit, pe unde-am poposit, ce-am văzut, ce-am aflat…
.
[1] Personaj din „Râpa Amăgirilor”, a şasea poveste din volumul Floarea de Loldilal p. 142
(psi-luneală)
Da, am spus că fac pauză la blogărit până la 1 octombrie – sau poate chiar până pe 15, zic acum – aşa că asta nu e decât o altă excepţie :P Fiind profitoare din fire şi, după cum zicea mai deunăzi cineva care mă cunoaşte din copilărie, necaracterizată de modestie, am mirosit ocazia (un articol apărut chiar azi) pentru a-mi face niţică (sau o ţâră de) reclamă :mrgreen:
Aşadar, revenind la oile noastre, în acest caz numite psi-luneli, nu sunt obsedată de fericire, am învăţat să preţuiesc ceea ce am şi să mă bucur de asta. Tocmai de aceea sunt fericită când aflu că scrierile şi/sau traducerile mele sunt pe placul cuiva. Asta e adevărata răsplată a muncii depuse (fiindcă fără muncă nu se poate), că aia materială… eh, nu vreau să mă gândesc la lucruri triste, domnilor editori care vă jucaţi de-a falimentele – editura (ştie ea care, şi nu, nu e nici RAO, care mi-a plătit în final totul, până la ultimul bănuţ, nici Nemira, care continuă să-şi achite datoria) a murit, trăiască editura! – ca să nu vă plătiţi traducătorii.
motivul fericirii de azi
.
Cartea se poate achiziţiona, la un preţ modest, atât în format clasic, pe hârtie, cât şi în format electronic.
- pentru duzina de cuvinte
Uneori îmi doresc să-mi fi apărut poveştile într-o carte cu poze. Sau să fi fost eu în stare să desenez, ca să vi-l arât pe Ubru-Cu-Du-Bru, zis şi Patru Capete, piticul măscărici din „Râpa Amăgirilor”, aşa cum se vede cu ochii minţii mele. Ideea patru-în-unu îşi are izvorul în altă istorisire de-a mea, unde, e drept, am doar trei personaje purtate de o aceeaşi pereche de picioare, iar (conform principiului „cei patru evanghelişti au fost trei: Luca şi Matei” :P) „vinovat” de toate a fost nu mai ştiu ce post de televiziune, care a difuzat, cu ani – mulţi! – în urmă, o ştire despre un şarpe – real! – ce şuiera din cele două capete din dotare, încăierate într-o luptă pentru hrana destinată, în ultimă instanţă, aceluiaşi stomac :P Şi tocmai lupta asta a capetelor, poate în ochii multora o întâmplare neînsemnată, a fost pentru mine imboldul de care aveam nevoie pentru conturarea unei decizii: mi-am acordat libertatea să aduc o creatură multicefală în rândul oamenilor din elucubraţiile mele. Am considerat că se potrivea de minune cu renumitul „homo homini lupus”, dictonul care mi-a fascinat imaginaţia de copil într-o destul de mare măsură ca să-şi câştige un loc în memoria mea.
Cum spuneam, nu sunt în stare să-l desenez pe Ubru-Cu-Du-Bru (piticul Abracadabra, cu „u” în loc de „a” :mrgreen:); dar pot să-l „creionez” mai apăsat şi mai clar, îndreptându-mi din nou atenţia asupra lui, fiindcă tot mi-a dat cineva, de curând, ideea plasării mai multor poveşti în acelaşi univers. Iar azi, neştiind ce să fac cu unul dintre cuvintele actualei duzini, am decis că noua istorisire, cu Patru Capete în rolul principal, se va numi „Ceilalţi trei”. Cred că titlul lasă să se întrevadă cam despre ce va fi vorba!
Ubru-Cu-Du-Bru mai apare deja, tot ca personaj secundar, într-o poveste (“Palatul Vrăjitoarei”), pe care am început-o pe blogul „Cum vă place” şi am abandonat-o apoi, din lipsă de timp. Şi mă tem că nu mai pot s-o reiau – cel puţin nu pe [acelaşi] blog – fiindcă presupun mai toată lumea a dat episoadele de până acum uitării şi că nu s-ar găsi prea mulţi amatori care să le [re]citească, ca să intre în jocul votării dacă aş continua de unde am rămas.
Însă mă bate uneori gândul să rescriu povestea de la început, poate chiar pe blogul ăsta (unde deja am mai preluat-o o dată), cerând din nou să se aleagă prin vot un fir călăuzitor pentru continuare, ca să văd dacă acţiunea ar merge sau pe aceleaşi cărări. Şi poate c-o s-o fac, chiar folosindu-mă de jocurile clubului psi, dar nu foarte curând. La iarnă… carevasăzică :D
