VERONICISME

Cred că sunt în stare (poate am ceva stricat la mansardă! :P ) să găsesc în aproape fiecare carte tradusă câte ceva care să mă impresioneze, să-mi aducă în spatele ochelarilor câteva lacrimi. Nu ştiu dacă fragmentul de mai jos (din traducerea la care lucrez acum) are vreo relevanţă rupt din context, dar am chef să-l scriu aici (poate şi fiindcă, stând atât de mult timp singură cu motanul care, vorba lui MP, “doarme ca nesimţitu” :D , simt nevoia unui… simulacru de comunicare :P ).

Picta simţindu-şi lacrimile pe obraji. Dalinar n-avea nici soţie, nici fiice; n-avea pe nimeni care să se roage pentru el. Aşa că Navani picta o rugăciune pe piatra însăşi, trimiţându-şi însoţitoarele după mai multă cerneală. Măsura glifa cu pasul, extinzându-i marginile, făcând-o enormă, răspândindu-şi cerneala pe pietrele cafenii.

Soldaţii se adunară în jurul ei şi Sadeas ieşi de sub copertină, uitându-se cu toţii cum picta, cu soarele dogorindu-i spatele în timp ce se târa, afundându-şi cu furie pensula în călimări. Ce era o rugăciune, dacă nu o creaţie? Puneai ceva acolo unde nu exista nimic. Creai o dorinţă din disperare, o rugă din suferinţă. Te plecai în faţa Atotputernicului şi dădeai naştere umilinţei din mândria găunoasă a unei vieţi omeneşti.

Ceva din nimic. Adevărata creaţie.

Lacrimile i se amestecară cu cerneala. Goli patru călimări. Se târî, sprijinindu-se cu mâna ascunsă[1] pe stâncă, vopsind pietrele cu pensula şi mânjindu-şi obrajii de cerneală când îşi ştergea lacrimile. Când termină, îngenunche din nou în faţa unei glife lungi de douăzeci de paşi, care părea pictată cu sânge. Cerneala umedă reflecta soarele şi ea o aprinse cu o lumânare; era făcută să ardă oricum ar fi fost, uscată sau nu. Flăcările se întinseră pe toată lungimea rugăciunii, mistuind-o şi trimiţându-i sufletul către Atotputernic.

Ea îşi plecă fruntea în faţa acelei rugi. Nu era decât un singur caracter, dar unul complex. Thath. Dreptate.

Toată lumea privea în tăcere, parcă temându-se să nu-i întineze dorinţa solemnă. Începu un vânt rece, şfichiuind flamurile şi mantiile. Rugăciunea se stinse, dar era perfect. N-avea menirea să ardă vreme îndelungată.

[1] safehand – încă nu m-am hotărât în privinţa celei mai potrivite traduceri (Nu e singurul termen căruia încă nu sunt sigură că i-am găsit o asemenea traducere  :(  Şi încerc să-i explic jumătăţii mele conjugale – care n-a citit cartea, fiindcă nu ştie englezeşte – despre ce e vorba şi să-i cer părerea, şi jumătatea zice “da, aici e o problemă, trebuie să mă gândesc”, şi probabil că, spre norocul său, dă imediat uitării problema în cauză!)