Nu v-aţi săturat de oamenii care de fiecare dată când spun ceva pozitiv adăugă şi un “dar” care să ruineze tot entuziasmul? Eu da.
“Totul va fi bine, DAR numai dacă faci cum zic eu!”
“Poţi să râzi în hohote, DAR să nu faci prea mult zgomot că trezeşti vecinii!”
“Poţi să mănânci prăjitura, DAR numai dacă îmi reciţi Luceafărul pe de rost!”
…şi aşa mai departe…
Eu spun atât: ” Totul va fi bine, poţi să râzi în hohote şi poţi să mănânci şi prăjitura”… fără nici un “DAR”! :lol:
“Haos”. Ce cuvânt… Încerc să-l ignor şi totuşi nu pot să mă abţin să nu-l folosesc. Când să-l folosesc? ACUM!
Ah, mă las sedus de amărăciunea lui sperând la zori de zi, iar el mă face să-mi iubesc zbuciumul, dar îmi subjugă toate visele. Cu cât caut mai multă pace cu atât găsesc mai multă zbatere.
Ah, parcă nimic nu stă locului! De data aceasta percep siguranţa ca pe o altă formă de confuzie. Ceva îmi spune că în toată ordinea pe care o văd există ceva care nu-mi va da linişte… şi totul devine haos.
Îmi doresc să bat cuie în tot ce am ca să-mi ţin comoara lângă mine pe veci, dar ce comoară am? Am o inimă care se împiedică julindu-şi sentimentele şi multe dorinţe care amână să se împlinească. Totuşi, cea mai mare dorinţă a mea este cea care mă nelinişteşte cel mai mult. Bucuria mea mă îmbrăţişează, dar simt că nu mă îmbrăţişează cu tot sufletul.
Cine e de vină? A cui greşeală e?
Tăcerea mă omoară atunci când încep să cred că aud totul. Ştiu că nu e aşa… Ştiu că tot ce aud este doar tăcere.
Văd în parte şi nu cunosc pe deplin: sunt ca şi orb. Căci atâta vreme cât vezi cu un singur ochi, eşti orb de celălalt.
Se vede că sunt om: aş declara război ca să obţin pace.
Haosul pe care-l simt în această secundă e un superb spectacol care doare cumplit ca să fie pus în scenă. O clipă de fericire costă prea scump. E o agitaţie în care îmi găsesc plăcerea pentru că iubesc acel ceva demn de iubit în toată nebunia asta lumească.
De multe ori rămâi iubind şi-atât, deşi ceea ce iubeşti e să fii iubit.
În acest articol voi vorbi despre posibilităţi, despre alternative şi despre faptul că drumul cel mai scurt şi uşor nu este întotdeauna acela care este cel mai bun sau acela care te va duce acolo unde vrei să ajungi. Articolul prezintă o situaţie ale cărei soluţii am încercat să le vizualizez.
Referitor la o expresie pe care am auzit-o: “chiar dacă îmi distrug singur viaţa, într-un final lumina mă va găsi”, ca să pătrund puţin în lumea interpretărilor metaforice, v-aş pune câteva întrebări pe care mi le-am pus întâi mie: de ce ar crede cineva că poate să ajungă la lumină, mergând o perioadă din viaţă prin întuneric? Oare acel drum prin beznă (chiar temporar) nu va distorsiona imaginea luminii în ochii respectivului om atunci când acesta va ieşi din tunelul experienţelor sale generatoare de confuzie? Nu va forma în mod inconştient un paravan opac prin care lumina să nu mai pătrundă, aceasta devenind de nerecunoscut? De ce ar vrea un om care vede lumina să o înlocuiască un timp cu întunericul (obiceiuri distrugătoare), în naivitatea sa crezând că într-un final “lumină îl va găsi”?
Acestea erau întrebări care bineînţeles nu se refereau la intrarea şi ieşirea fizică dintr-un tunel, de aceea voi continua cu câteva idei care probabil vor deschide polemici sau controverse.
Meditam strict la mine, la drumul meu prin viaţă. Dacă aş fi într-o călătorie obişnuită, cu trenul de exemplu, şi ar trebui să traversez un tunel, vă daţi seama că nu m-aş revolta împotriva acestui lucru, dar dacă este să ne gândim la compromisurile pe care alegem sau nu să le facem în călătoria vieţii, problema s-ar schimba: trenul, care poate reprezenta anturajul greşit, capabil să te ducă în întuneric promiţându-ţi lumina, deviind de pe “şinele corectitudinii”, ţi-ar putea afecta trăirea cu adevărat pentru că este atât de greu să cobori din acest tren, mai ales dacă se află în mişcare (presiunea anturajului asupra ta crescând).
Aici intervine adevărata întrebare, reprezentativă pentru acest articol: este mai bine să urci în trenul vieţii şi să pătrunzi în tunelul întunecat sau este mai bine să pierzi trenul şi să păşeşti singur (sau împreună cu cei dragi) peste dealul care acoperă tunelul, conştient fiind că drumul va fi mai greu, dar cel puţin rămânând în lumină?
Oare este mai bine să spui: “oricum voi face greşeli!” sau este mai bine să spui: “atât cât pot, voi evita greşelile. Nu voi risca!”?
Cred că este mai bine să stai în lumină mereu, oricât de mult ar fi ascunsă de nori, decât să pătrunzi în întuneric cu gândul de a descoperi o lumină pentru existenţa căreia nu garantează nimeni!
PS: în acest articol nu am vorbit despre momentele din viaţa când pur şi simplu nu ne dăm seama că păşim pe o cale greşită.
Mă gândeam şi eu aşa, cum se gândeşte tot omul, dacă nu ar fi existat succesul, dacă nu s-ar fi inventat termenul “succes” şi n-ar fi existat satisfacţia ca rezultat al acestuia, pentru ce ar mai fi luptat acum fiinţa umană? Ce eveniment a marcat primul succes oficial? Să fie oare naşterea Universului, apariţia omului? Ce anume?
Numim succes învingerea unei boli, promovarea la serviciu, aprecierea primită de la cei din jur, un vot care decide câştigătorul într-o competiţie, o notă maximă la un examen sau o notă minimă care te ajută să nu cazi examenul, un eveniment organizat impecabil, un premiu, eliberarea dintr-o situaţie stresantă sau jenantă, însă dacă n-ar fi existat formele acestea de succes, ce ar fi reprezentat pentru noi reuşita?
Într-un astfel de caz, probabil am fi numit succes un zâmbet care este atât de greu a fi simţit ca fiind sincer în zilele noastre, o mână caldă, aşezată pe umăr, care consolează, puterea unei furtuni venite pe timp de secetă, sau orice mic gest care ar putea înfiripa în fiinţele noastre un sentiment sau o senzaţie de o forţă incomensurabilă.
Dar aşa, luptăm să terminăm şcoli, să supravieţuim, să reuşim în lucruri mari, dar eşuăm în lucruri mici. Căutăm împlinirea, dar când o găsim nu ne putem bucura de ea pe deplin pentru că ne-am concentrat mai mult pe câştigarea luptei cu orice preţ decât pe parcurgerea drumului catre victorie în bucurie.
Uneori, un un grăunte de bine aduce mai multă bucurie decât un coş plin cu fericire. Când te bucuri de puţinul avut, înveţi să apreciezi, să dobândeşti în viaţă pas cu pas şi astfel reuşeşti să păşeşti singur mai departe către biruinţe mai mari.
Ce elogiu măreţ pentru om ar fi dovada cum că acesta ştie să păstreze echilibrul între mic şi mare pentru a fi fericit!
“Sail away”- Enya
Uneori ne uităm unii la alţii şi în loc să ne iubim, ne privim ca nişte străini. Ne interesează comunicarea cu fiinţe stranii, mitice din spaţiu, dar noi nu reuşim să comunicăm între noi.
Ne înţelegem greşit chiar şi atunci când mesajul e clar, uneori vorbim fără rost sau acţionăm fără discernământ. Nu ne cunoaştem pe noi înşine pe deplin, dar pretindem că suntem deţinătorii adevărului absolut! Credem că ştim totul, dar nu ştim prea multe, tocmai de aceea avem tupeul să desconsiderăm. Suntem nişte ciudaţi!
Ne vânăm în timp ce mărturisim convinşi că ţinem unii la alţii!
Acesta este motivul pentru care fiinţele extraterestre nu trebuie căutate în Cosmos! Ele există, paradoxal, doar pe Pământ! Suntem noi, oamenii, şi uneori suntem înfricoşători. Deşi suntem născuţi în Univers din Bucuria Cerească, având sentimente pe care ţărâna nu le seamănă, de multe ori ucidem ceea ce este bun şi continuăm să împrăştiem răutate.
Da, putem fi de o frumuseţe supranaturală, însă astăzi, prea mulţi aleg să fie de o urâţenie extraterestră! Trebuie să fim sinceri cu noi înşine şi să nu căutăm existenţa unor fiinţe mai rele pentru a părea noi mai buni: tribut adus ucigaşului egocentrism.
Răutatea este o problemă personală pe care fiecare trebuie să şi-o rezolve, iar iubirea este un cadou care aduce bucurie colectivă!
Este nevoie de o schimbare! Dumnezeu să ne ajute la aceasta!
Noul meu video:
PS: Ziceam odată ca voi scrie mai des pe blog şi nu s-a întâmplat acest lucru, din păcate. Am avut o sesiune de vară extrem de stresantă, de grea şi de obositoare, am fost ocupată cu practica şi apoi am aşteptat cu sufletul la gură primirea rezultatelor. Verdict: sunt studentă integralistă, situându-mă ca performanţă academică printre cei fruntaşi. Nu mă mândresc cu acest lucru, ci mă bucur mult că există competiţie. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am trecut cu bine de anul I de facultate!
Promit ca vara aceasta să scriu mai des! Sper să reuşesc să mă ţin de cuvânt! :)
La fel ca albul şi negrul, bucuria şi problemele se combină. Zilele te aleargă de colo-colo şi uiţi să te mai opreşti. Până şi atunci când stai în pace simţi cum sufletul săltă în tine şi pulsezi de viaţă chiar şi atunci când dormi. Mulţi ar numi acest fenomen agitaţie, grabă sau stres, eu îi spun nevoie.
Avem nevoie să alergăm, avem nevoie să zburdăm în vis, avem nevoie de probleme pentru a nu uita cum se rezolvă, avem nevoie de tot pentru a nu reprezenta puţin în materie de uman. Atât fericirea cât şi tristeţea ne completează şi mai adaugă o piesă de mozaic în forma inimii noastre. Vitralii încălzite de focul iubirii sau cioburi reci ale durerii, toate se lipesc perfect în interiorul conturului nostru. Căci cum am putea supravieţui în marele Tot dacă nu am trăi totul, cu bune şi cu rele?
PS: Vă mulţumesc pentru că mi-aţi rămas aproape atâta timp! Iată că am revenit după o pauză destul de lungă pe care am luat-o de la scris, în care m-am dedicat total viitoarei mele profesii. Continui să scriu, deci blogul meu nu a murit! :)
Două bătrânele s-au hotărât să meargă împreună, în vizită, la prietena lor, Clementina.
Ajunse acolo, au fost primite cu multă bucurie de ea şi au fost tratate cu o cafeluţă .
După ce au stat puţin de vorbă Clementina le spune:
-Vai, dragele mele, am stat atâta de vorbă şi nu v-am făcut nici o cafeluţă.
Vin acum cu ea. Şi aşa, din uitare în uitare, le-a făcut vreo şapte cafeluţe, până să plece.
În drum spre casă, una din ele îi spune celeilalte:
– Ai văzut ce s-a sclerozat Clementina?
Am stat atâta timp la ea şi nu ne-a dat nici o cafeluţă!
– Cum dragă, ai fost la ea şi nu m-ai chemat şi pe mine?
Ştim cum să prevenim, deci, fiţi harnici! Daţi-i minţii şi memoriei de lucru!
Nu o lăsaţi în şomaj şi nici la pensie!
Orice activitate este bună pentru creier. Cu cât sunt mai variate cu atâta rezultatele sunt mai vizibile.
Preveniţi îmbătrânirea creierului având activităţi intelectuale, sociale, fizice, regulate şi diverse!
Faceţi rebus, discutaţi, învăţaţi lucruri noi, plimbaţi-vă, ascultaţi muzică, dezvoltaţi-vă şi încurajaţi-vă imaginaţia şi inventivitatea!
Am descoperit acest interesant videoclip la Seradevise
Interesaţi de sportul minţii:
Three bodies for a beautiful China Tiger
Când talentul este har, poate să se pună şi în slujba binelui, iar iluzia optică prinde viaţă, dăruind viaţa.
Fiind un iubitor al animalelor şi în mod special al tigrilor, Craig Tracy s-a alăturat proiectului de salvare din sudul Chinei, unde au rămas doar 100 de exemplare din Panthera tigris amoyensis.
Lucrarea sa este o exprimare vie şi în forţă a protestului împotriva decimării acestor frumoase exemplare.
Fericit de ceea ce a realizat, artistul mărturisea că s-ar simţi motivat şi dacă doar un singur exemplar ar fi salvat.
Mai multe detalii din timpul actului creator vă ofer aici,
precum şi galeria artistului Craig Tracy.
Sursa foto: Simona Fusaru
Leoaică tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…
“Leoaica tânără, iubirea”
de Nichita Stănescu
“Give her the reward she has earned,
and let her works bring her praise at the city gate.”
Proverbs 31:31
Mother Theresa,
social worker
“If you judge people, you have no time to love them.”
“We are all pencils in the hand of God writing love letters to the world.”
Martha Graham,
dancer, choreographer
“You are unique, and if that is not fulfilled then something has been lost.”
Candace Pert,
neuroscientist
“Love often leads to healing, while fear and isolation breed illness.
And our biggest fear is abandonment.”
Alte petale ale aceleiaşi flori:
SOFIA IONESCU-recunoastere, recunostinta…
A 8-a minune a lumii: FATA/ FEMEIA :)
Da! Pana moartea ne va desparti!
O zi frumoasa, tuturor!
Dacă doriţi o recapitulare a tăcerii din acest an, vă pun la dispoziţie articolele:
Sindromul Down(load) sau ACTA non verba
Vocea metalului si unduirile lui
Deschid si ei sipetul:
S-a întâmplat acum un an (12 martie 2011)
Dirijorului Riccardo Muti i-a revenit plăcerea şi cinstea ca în spectacolul organizat cu ocazia aniversării a 150 de ani de la unirea Italiei, în grandiosul spectacol organizat la Opera din Roma, să dirijeze simbolica piesă dedicată unirii, “Nabuco”- primul uriaş succes în cariera de compozitor a lui Giuseppe Verdi.
Celebra piesă, “Va pensiero”, cântarea sclavilor evrei oprimaţi în inrobirea Babilonului, este bazată pe unul dintre psalmii lui David, Psalmul 137: “Pe malurile râurilor Babilonului”. In Italia “Va pensiero” este un simbol al căutării libertăţii poporului.
Gianni Alemanno, primarul Romei şi fost ministru în guvernul Berlusconi, a ales să ţină un discurs care denunţa reducerile din bugetul culturii, de către guvern, chiar înainte de spectacol. Efectul acestei intervenţii de natură politică, într-unul din momentele culturale de o mare încărcătură simbolică pentru ţară, nu s-a lăsat aşteptat, astfel că totul s-a transformat într-o adevărată lecţie de patriotism. A fost ca şi o mănuşă aruncată conducerii ţării, Silvio Berlusconi fiind prezent la acest spectacol.
Presa a făcut posibilă cunoaşterea ulterioară a celor întâmplate acolo în acea zi şi de către noi.
Astfel în “The Times” apar declaratiile dirijorului Riccardo Muti, legate de reacţia publicului şi momentele unice trăite de el si de către întreaga asistenţă.
“La început, am fost ovaţionat de public. Apoi am început spectacolul de operă. Totul mergea foarte bine, dar când am ajuns la celebrul cântec “Va Pensiero”, imediat am simţit ca atmosfera a devenit tensionată în audienţă. Există lucruri pe care nu le poţi descrie, dar le simţi. Anterior, tăcerea publicului era preponderentă. Dar atunci când oamenii au realizat că “Va Pensiero” va începe, tăcerea a fost schimbată cu o fervoare reală. Se putea simţi reacţia viscerală a publicului la lamento-ul sclavilor cântând “Oh ţară, atât de frumoasă şi de pierdută!”.
În timp ce corul se apropia de sfârşit, audienţa deja striga “Bis!”. “Publicul a început să strige:” Trăiască Italia!” si “Vive Verdi!”. Oamenii din balcoane au început să arunce cu mesaje patriotice, unii solicitând chiar: “Muţi, senator pe viaţă!”
Deşi acesta a mai acordat doar o singură dată la La Scala din Milano în 1986, un BIS, acum s-a arătat reticent în a acorda “a doua oară un bis”. “O operă ar trebui cântată de la început până la sfârşit şi nu am vrut să se interpreteze un bis.”, a declarat Muti.
Dar în public se trezise deja sentimentul de patriotism. Într-un gest teatral, dirijorul se întoarce pe podium şi se confruntă atât cu publicul cât şi cu Berlusconi, aflat în sală. Asta e ceea ce s-a întâmplat:
[După ce apelul pentru un "bis" din "Va Pensiero" s-a oprit, s-a auzit în public: "Trăiască Italia!"]
Dirijorul Riccardo Muti: <Da, sunt de acord cu “Trăiască Italia”, dar…> [Aplauze]
Muti: -“Am peste 30 de ani de carieră şi am trăit ca un italian care a călătorit în întreaga lume de multe ori. Mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că voi aproba cererea dvs. de bis pentru “Va Pensiero”. Fac asta nu doar pentru sentimentul pe care îl încerc, ci pentru că în seara asta, dirijând corul cântând “O, ţara mea, frumoasă şi pierdută”, ” m-am gândit că dacă vom continua în acest fel vom ucide cultură pe care Italia a fost construită. În acest caz, noi, ţara noastră am deveni cu adevărat “O, ţara mea, frumoasă şi pierdută”, ” [Aplauze, inclusiv a artiştilor pe scenă]
Muti: – “Eu, Muţi, am tăcut prea mulţi ani. Permiteţi-mi acum… ar trebui să dăm un sens acestui cântec! Suntem în casa noastră, pe scena capitalei, împreună cu un cor care a cântat foarte frumos, şi, dacă nu vă supăraţi, vă invit să vă alăturaţi pentru a cânta împreună cu acest cor”.
-“Am văzut grupuri de oameni ce se ridicau în picioare. Toată opera din Roma s-a ridicat. Şi, de asemenea, corul. A fost un moment magic de operă”.
A fost şi o splendidă lecţie de patriotism.
Să ne bucurăm impreună de “Va pensiero”!
Şi pentru că am aflat că astăzi este ziua de naştere a Mirelei Pete,
îi spun şi aici, cu drag:
Foto: Szega00
(Audrey Hepburn)
Tuturor prietenilor, vizitatorilor şi pinguitorilor ;) blogului meu,
vă doresc
Cu drag,
Gabriela Elena
Imensitatea albă, strălucitoarea mantie de zăpadă, a fost transformată într-un uriaş şevalet in urmă cu o lună de zile. Nu creionul sau pensula au fost uneltele folosite, ci pasul. Artista Sonja Hinrichse cu ajutorul a cinci voluntari, din Steambaot Springs şi Hayden, Colorado, a realizat uriaşul desen. Cedar Beauregard şi pilotul Jack Dysart’s Cessna ne-au pus la dispoziţie filmarea făcută în timpul unui zbor local şi fotografiile.
Bucuraţi-vă şi voi de ele!
Nu vă mulţumiţi doar cu oameni de zăpadă! :)
Foto: Alex Mazilu
“Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
“Testament”
de Tudor Arghezi
Foto: Inga Nielsen
Foto: Alex Mazilu
Invit pe toţi la găsirea şi preţuirea frumosului!
The first two color therapy videos from the “God’s colors” series.
Vă invit şi pe canalul meu youtube:
Pentru că A.C.T.A. (the Anti-Counterfeiting Trade Agreement) cere acta non verba (fapte, nu vorbe), azi voi acţiona prezentându-vă în mod concis părerea mea referitoare la această mare imbecilitate, într-un mod original (printr-un video realizat de mine).
Alăturaţi-vă mie pentru anularea A.C.T.A!
Menţionez faptul că protestele legate de A.C.T.A. nu încurajează furtul intelectual, ci libertatea de exprimare!
Ştiaţi că în DEX, cuvântul acta este explicat ca 1. o colecție de documente, registre etc. privitoare la o anumită instituție, persoană sau problemă. 2. Titlu al unor periodice sau colecții de lucrări științifice, publicate de o societate sau de o instituție ?
PS: În scurt timp, voi posta un articol în care părerile mele vis-a-vis de acest subiect vor fi şi verbalizate!
Numai bine!
Povestea care subliniază parfumul stărilor sufleteşti, al unor dorinţe, realizări, lucruri, vise, este o idee a Mirelei.
Tema propusă în această săptămână, “parfumul unui colţ de stea” ne provoacă la noi călătorii ale imaginaţiei şi dorinţelor, sau realităţi tulburătoare, ale fiecăruia dintre noi.
Ideea povestirii mele mi-a venit răsfoind paginile blogurilor prietenilor virtuali…
Citind dimineaţă pe blogul lui Nea Costache, despre micul Paul Ispas, am ştiut ceea ce voi scrie, amintindu-mi…
Povestea mea va fi una reală, şi tristă şi veselă, dar cu speranţă şi provocare în acelaşi timp.
***
Există suferinţa, dar mai presus de ea este iubirea care-i stă alături, care ajută, care se sacrifică şi dăruieşte timp, sănătate, bani, viaţă.
Exita speranţă.
Există oameni buni.
Există iubirea.
Este cerul plin de lumina steluţelor copiilor ce n-au ajuns să spună “mama”, a copiilor ce-n suferinţă şi-au trăit ani buni din copilărie, dar sunt şi lucruri bune care se nasc din suferită, strălucind printre noi, luminând, îmbărbătând.
Pe la începutul meu în blogging, am descoperit blogul unui suflet mare, Lorelei-“Blog amar. Şi tăcut”, unde durerea şi suferinţa unor steluţe,
“de mare”, cum îi plăcea ei să le spună, prindea glas. Se lupta, alerga pentru fiecare zâmbet şi clipa ce putea fi dăruită de noi, oamenii, lor, acestor stele care mai sunt lângă noi şi astăzi, sau strălucesc departe….
Din zecile de chipuri de copii ce luminează paginile blogului ei, nu am ales niciuna, pentru voi… Sunt toate unice, dar unele şi-au pierdut dreptul la recensământ pe pământ şi nu am vrut să provoc durere celor dragi.
Pentru fiecare colţ de stea luptăm fiecare, aşa cum ştim şi putem. Mă gândesc acum la Sara, care luptă pentru Alexandra, dăruidu-i prietenia, zâmbetul, speranţa, la Adela care-i căuta mereu pe cei care şi-au pierdut strălucirea în lipsuri, la blogul Gabrielei si Supravietuitor’s blog, unde am putut afla de multe cazuri unde era nevoie de ajutor, la marea echipă de la Shoebox, care ajută copiii orfani dăruindu-le bucurii de Crăciun, la…
Sunt mulţi pe care nu-i ştim : “.Să nu ştie stânga ce face dreapta ta…”, dar rezultatele dăruirii lor se văd, precum luceferii.
Aşa după cum pictorul priveşte lucrarea sa din multe unghiuri, văzând ceea ce trebuie corectat cu tuşe noi, dar şi ceea ce străluceşte-n perfecţiune, tot aşa doresc să îndrept lumina reflectoarelor puţin spre Alexandra Scott. Chipul ei, devenit steluţă vi-l voi arăta, pentru că deşi s-a stins pentru a se reaprine in eternitate, a lăsat lumină, speranţă, curaj, şi un exemplu pentru noi toţi.
Aceasta este Alexandra:
Alexandra s-a îmbolnăvit de cancer la vârsta de 4 ani. În timpul tratamentului cu chimioterapice, micuţa Alex a avut o idee: să facă limonadă şi să o vândă pe veranda din faţa casei lor, iar cu banii strânşi din vânzare, să ajute medicii să descopere medicamentul care să vindece copiii bolnavi de cancer. Părinţii nedumeriţi se întrebau cum vor strânge un milion de dolari, dar micuţa Alex i-a liniştit cu următoarele vorbe:
„Se vor strânge, dacă oameni din toată ţara vor face standuri cu limonadă pentru acest scop”
După data de 1 august 2004, doar speranţa a supravieţuit Alexandrei, care avea atunci 8 ani. Ideea ei care s-a transformat în realitate prin implicarea multor oameni, aşa după cum şi ea a sperat, a făcut posibilă strângerea a 30 de milioane de dolari cu care s-au finanţat peste 100 de proiecte de cercetare în domeniul cancerului la copii. Fundaţia creată din visul îndrăzneţ al unui copil bolnav, creşte prosperă şi-i ajută pe mulţi copii sănătoşi să participe la acţiuni caritabile iar pe cei bolnavi să ajungă la posibilitatea de a face tratamentul indicat.
Povestea steluţei ce luminează departe, Alexandra Scott, m-a făcut să-mi aduc aminte de Rhema Marvane, o altă steluţă care luminează frumos în muzică gospel dar care a stat alături de mama ei până în ultima clipă la doar câţiva anişori, încercând să-i aline suferinţa, aşa cum ştia…
Povestea steluţelor nu este una tristă ci una care ne face să privim în sufletele noastre şi să ne întrebăm dacă noi facem ceva pentru binele altora…
“O rază fugită din chaos lumesc”, aşa cred că le-ar fi numit Mihai Eminescu, pe toate stelele şi steluţele a căror raze au fugit de pe pământ.
***
Au mai scris pe această temă: Mirela, Lili, Sara, Lunapatrata, Teo Negura, Lolita, Doru, Calin, Vero, Gabi
Şi pentru că aceasta este o ralitate cu care ne confruntăm, las articolul să participe şi la întâlnirea cu
pe blogul lui Costin
Vă invit pe toţi să citiţi şi să vă spuneţi părerea!
(…) O cascadă, tu, dans de perle,
din trunchiul tău de apă, unicul, prăvălit,
înfloreşti pe pământ milioane de ramuri fluide!
Te dăruieşti otrăvitei urzici din şanţurile drumurilor,
înalţi fântâna verde, ţâşnitoare, a palmierului,
în roua ta se răcoreşte floarea de nu-mă-uita,
iar unsurosul măslin te soarbe cu pompe de-aramă.
Tu eşti nemărginita iubire a pământului! (…)
“Cascada” de Yvan Goll
din ant. Poezia germană modernă (1967)
Amintesc câţiva prieteni ai blogului, salutând toţi cititorii!
