Cu zâmbet în privire şi soarele tot pe chip îmi încep ceea ce credeam că va fi o dimineaţă perfectă.
Ha! Ironie!
Bate vântul şi soarele tot apare şi dispare după cum îşi mişcă, la fereastră, frasinul ramurile golite de iarnă.
Ştiu că soarele e la locul lui şi că umbrele pot fi şterse cu o simplă mişcare …
Stau locului şi mă mir: când s-a pornit vântul?!
M-am pierdut pe mine, de mine si traiesc printre franturile mele.
Mi-ar trebui un magnet sa pot sa ma adun.
Sau o plasa de fluturi fiindca unele bucati de EU sunt tare zglobii!
… am furat o fotografie când nu m-a văzut nimeni. Şşşşşşşttt! 🙂
Între timp ursoaica de mine a ieşit din hiberbare şi uite ce s-a apucat sa facă:
Photos and more by Oana B. – noua mea pagină de Facebook.
Poate cineva să-mi spună ce caută meduzele pe gerul ăsta la Bucureşti? 😀
