VICE http://www.vice.com ro Thu, 28 Jul 2016 21:18:15 +0300 VICE http://www.vice.com/ro/ http://www.vice.com/assets/images/vice/og/og-image.jpg Fotografii cu femei din Mongolia care trag cu arcul ca Ginghis Han http://www.vice.com/ro/read/arcasele-faimoase-din-mongolia-calca-pe-urmele-stramoaselor-lor Thu, 28 Jul 2016 12:45:00 +0300

Arcașele mongoleze trezesc mirarea tuturor și speranța că jocurile olimpice din Mongolia vor permite din nou participarea femeilor.

La Naadam, festivalul jocurilor olimpice din Mongolia, care are loc în fiecare vară, se practică trasul cu arcul, unul dintre cele trei așa-zise sporturi bărbătești, pe lângă wrestling și cursele de cai. Aceste sporturi sunt considerate masculine din cauza rădăcinilor lingvistice: titlul mongolez al jocurilor e eriin (puterea bărbatului) gurvan (trei) Naadam, ceea ce se traduce prin „trei jocuri prin care bărbații își demonstrează puterea și vigoarea". Femeile au primit permisiunea să participe la concursul de tras cu arcul abia în ultimele decenii; prezența lor a trezit mirarea tuturor, dar și speranța că jocurile vor fi din nou deschise și pentru femei.

Se crede că Genghis Khan folosea jocurile pentru antrenarea luptătorilor când a fondat Imperiul Mongol în 1206. Mulți dintre acești luptători erau femei. La sfârșitul secolului XIII, Khutulun, o prințesă mongoleză luptătoare, stră-strănepoata lui Khan, a devenit campioana concursului și stăpâna regatului.


Khutulun era neobișnuită, dar nu era unică, a scris istoricul Jack Weatherford în eseul lui Prințesa Războinică. „Femeile mongole călăreau cai la fel de bine ca bărbații, aveau arcuri și săgeți și luptau cot la cot cu ei."

„În cultura mongolă, dacă o femeie e inteligentă și e un lider bun, știe napărat să tragă și cu arcul", a zis Oyungerel Tsedevdamba, fostul ministru al culturii și sporturilor. Regina mongoleză Mandukhai, care a reunit triburile mongole aflate în conflict în secolul XV, apare în toate poveștile și legendele înarmată cu arc și săgeți.


Istoria spune că femeile au primit din nou dreptul să participe la Naadam abia în 1960 – după șapte secole de la moartea lui Khutulun (acum tinerele fete pot participa și la cursele de cai.)

În secolele trecute, drepturile femeilor s-au erodat semnificativ. Budismul a devenit tot mai popular, iar șamanii de ambe sexe au fost înlocuiți cu lama, care sunt toți bărbați. Rolul femeii în casă și în societate a devenit tot mai mic.

„În mod ironic, Revoluția Comuniștilor din 1921, care a adus propriul set de represiuni culturale, a deschis, în același timp, noi orizonturi", a zis Oyungerel. „Printre acestea s-a numărat și egalitatea între sexe. Prima zi a festivalului Naadam coincide cu aniversarea Revoluției Populare, care a eliberat țara de sub conducerea regimului chinez."


Și totuși, sub conducerea sovietică, discursurile despre Genghis Khan sau despre cultura mongolă tradițională erau considerate anti-revoluționare și erau interzise.

„De aceea, începând cu anii '90, de când am putut să ne analizăm din nou istoria, am început să studiem secolul XIII și am observat că femeile erau mai egale cu bărbații atunci decât în secolul XVI", a explicat Oyungerel. „Atunci am început să ne inspirăm din sexolul XIII și femeile lui legendare. Ne-am regăsit cultura, care e importantă pentru sporturile naționale."

„Această trezire se extinde până la arcașele moderne. Multe dintre participantele de anul acesta de la Naadam au accentuat legătura directă de sânge dintre ele și prințesele războinice din trecut. M-au asigurat că locul lor tradițional e pe câmpul de luptă, alături de bărbați, și nu pe margine."

Citește și: Femeia asta antrenează tipele din forțele speciale americane

Anul acesta au circulat zvonuri că o formă mongolă de tras cu arcul, numită Uriankai, care a fost dintotdeauna interzisă femeilor, va fi reinventată ca sport pentru ambele sexe.

Mai jos sunt cinci dintre participantele la jocurile de anul acesta.


Nyamdavaa Jugderkhuu
Vârsta: 49 de ani
Locul nașterii: Provincia Khuvsgul
Ocupație: Gazdă de talkshow și secretară a Comisiei Naționale a Arcașilor
„Femeile trebuie să se antreneze la tras cu arcul", a zis Nyamdavaa. „În istoria Mongoliei au fost multe regine care trăgeau cu arcul și îi conduceau pe bărbați în luptă. Trebuie să ducem mai departe tradiția și să protejăm istoria. Trebuie să ne ridicăm la standardele reginelor pe care le admirăm."


Tsetseg Dondognyam
Vârsta: 67 de ani
Locul nașterii: Provincia Dornod
În tinerețe, Tsetseg a făcut volei, tenis și ski, dar a renunțat la sporturi după ce a rămas însărcinată. În concediul de maternitate și-a vizitat vecinul, profesor de tras cu arcul. L-a rugat s-o învețe și pe ea. El i-a descoperit un talent înnăscut și a încurajat-o să se antreneze. Treizeci și șapte de ani mai târziu, Tsetseg încă practică acest sport.
„Mi-a fost greu să particip la concursuri ca mamă, dar așa e viața, a zis Tsetseg. Am avut perioade când aveam doi copii în brațe și unul în spate. Dar pot spune că am avut o viață frumoasă. Totul merge dacă faci ceea ce-ți place și te ții de treaba asta. Mongolezii cred că trasul cu arcul înviorează sufletul și aduce noroc. Am de gând să trag cu arcul până cad jos din picioare."

Citește și: Cum au reușit niște bande de școlărițe să declanșeze nebunie în Japonia


Davaajargal Khishigt
Vârsta: 49 de ani
Locul nașterii: Provincia Dornod
În 21 de ani de tras cu arcul, Davaajargal a fost de cinci ori campioană la Naadam și e una dintre cele mai bune arcașe din Mongolia.
Rangul ei, Dayaar Duurash Mergen, înseamnă „nume care va avea ecou veșnic".
„Acum nu mai există discriminare la acest sport. Bărbații nu ne mai pot discrimina pentru că suntem foarte puternice. Dacă n-am avea dreptul să ne antrenăm, n-am accepta așa ceva și am lupta pentru dreptul nostru."


Bulgan Tsagaanzaan
Vârsta: 30 de ani
Locul nașterii: Ulaanbaatar
Ocupația: Inspector la departamentul de taxe
Deși s-a apucat de acest sport abia acum doi ani, Bulgan e hotărâtă să devină cea mai bună arcașă din Mongolia. A obținut deja rangul de maestră a sporturilor și s-a clasat pe locul șase la Naadamul de anul acesta.
„Au existat multe regine în istoria Mongoliei, cum ar fi regina Anu sau Mandukhai, care au preluat controlul și au protejat țara. Toate reginele acestea sunt în sângele meu", a zis Bulgan. „Fratele meu are trei copii pe care îi antrenez. O să-mi antrenez și propriii copiii, când o să-i am. Iar după moartea mea, nepoții vor continua tradiția. "

Citește și: Fotografii cu femeile puternice din satele rusești, care n-au nevoie de bărbați


Bayartsetseg Radnabat
Vâsta: 33 de ani
Locul nașterii: Provincia Dornod
Bayartsetseg practică trasul cu arcul la Naadam din 2006. Se trage din provincia Dornod, care e supranumită țara arcașilor, datorită dedicației locuitorilor pentru acest sport. Atât tatăl, cât și bunicul ei, au fost arcași cunoscuți.
„Cred că trebuie să transmitem mai departe tradiția generațiilor tinere și s-o facem cunoscută în toată lumea", a zis Bayartsetseg. „Suntem oameni și e datoria noastră față de țară."

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre femei puternice pe VICE:
Faceți cunoștință cu femeile kurde care luptă pentru libertate în Siria
Luptătoarele profesioniste din Mexic se bat din iubire
Wrestlingul japonez feminin e înfricoșător până și pentru wrestlerii de sex masculin

]]> http://www.vice.com/554827 Lila Seidman stuff stuff Cum era să falsifici scutiri medicale pentru colegii tăi de liceu, în România anilor 2000 http://www.vice.com/ro/read/scutiri-medicale-false-in-romania-anilor-2000 Thu, 28 Jul 2016 12:35:00 +0300

Salut copii, așa arătau calculatoarele 386 în Antichitate. Foto de Wolfgang Stief via Flickr

Liceul pe care îl faci astăzi şi liceul pe care îl făceai la începutul anilor 2000 sunt două chestii total diferite. Când am început clasa a noua eram singurul dintre colegii mei care avea calculator acasă. Îmi convinsesem părinţii să investească în OZN-ul acelor vremuri dintr-un singur motiv: plănuiam să studiez informatica şi PC-ul era o necesitate reală.

Îl avusesem pe primul prin '97, moştenit din biroul unchiului meu, care îşi achiziţionase următorul model. Nu-ți imagina că era vreun avion ce aveam eu: un 386, high tower (unitate din aia imensă, care avea vreo 70 de centimetri înălţime şi cântărea 15 kile). Cât timp stătea pornit făcea un zgomot infernal, nu aveai cum să dormi cu el așa. Dar acel calculator, cu Windows 95 pe el, hard de 500 de MB, floppy disk de 3.5 şi o placă video de câţiva MB mi-a aprins imaginaţia şi mi-a cultivat pasiunea pentru reţea, internet şi jocuri. Mai puțin pentru informatică şi teme.

După ce am terminat primele ore, în care ni s-a vorbit de hardware şi Windows, unde ştiam cum stă treaba, am realizat că visul meu se năruie uşor. Totul părea o colecție plictisitoare de coduri, îmbrăcată într-un sistem de predare care mirosea a naftalină, chestii care m-au făcut să mă axez foarte repede spre partea practică a problemei. Iar chestia asta venea în trei pași:

  1. Profesorii erau foarte încântaţi când citeau referate.
  2. Internetul era plin de informaţie.
  3. Puteam face bani din asta.

Pe vremea aia, Internet Explorer era considerat browser decent și ne conectam la net pe muzica electronică făcută de modem. Foto de Christiaan Colen via Flickr

Chiar dacă aveam calculator, era destul de mare problema cu netul. Aveam conexiune prin dial-up şi ţin minte că îmi permiteam să intru abia după ora 21. Înainte de momentul ăsta, o oră de net costa ceva de genul zece lei, în banii de azi.

Îmi luam referatul gata făcut, îmi treceam numele, îl printam la tovarăşul Andrei, iar a doua zi era pe catedra profesorului, printre restul foilor scrise de mână ale colegilor. Începusem să le vând colegilor tot ce găseam pe internet. De fapt, popularitatea îmi crescuse atât de tare, încât veneau și de la alte clase.

Șmecheria cu referatele a ţinut cam un an, până când au început să se ieftinească tarifele la internet şi, cel mai grav, toţi colegii începuseră să primească de la părinţi calculatoare.

A trebuit să mă reorientez. Și n-a fost greu deloc.

Demența cu scutirile a început cu mine și bani făcuți ușor

E superb să-ți dai singur scutire. Foto de bibliotheek.lier via Flickr

Cea mai mare vacă de muls avea un nume, printre liceeni: scutiri medicale. Chestiile astea se vindeau de parcă era Black Friday în fiecare zi

În liceul meu era impusă o regulă care trebuia, teoretic, să-i intimideze pe elevii chiulangii. Zece absenţe nemotivate îți atrăgeau o penalizare de un punct la media de la purtare. Douăzeci de absenţe, două puncte. Şi tot asa, până la 50, când deveneai repetent cu coroniţă.

Un amic reuşise să scaneze o parafă a unui medic şi refăcuse tipizatele pe care se completau scutirile. Ieşiseră atât de bine, încât era aproape imposibil să-ţi dai seama că sunt printate. Dacă te uitai atent, cu lupa, ai fi putut să observi câţiva pixeli rătăciţi pe ici colo, dar niciun profesor nu a făcut asta.

Dirigintele deja mă considera cel mai bolnăvicios elev din clasă, de vreme ce o dată la două săptămâni apăream cu o scutire, completată cu un scris din ăla imposibil de descifrat şi o semnatură alambicată. Epuizasem într-un an toate bolile posibile. Pentru o răceală îmi dădeam două-trei zile. Pentru chestii mai grave, mă scuteam de liceu o săptămână întreagă.

Înainte de Filelist, aveai nevoie de zeci de dischete ca să piratezi un joc. Da, nu se folosesc doar la poșete hip. Foto de Gunnar Grimnes via Flickr

Zilele în care nu eram lângă colegi treceau minunat: Citeam romane de război, mă jucam tot felul de joculeţe 2D pe PC sau îmi pierdeam vremea pe mIRC.

Colegii deja erau invidioşi pe mine, dar i-am împăcat şi pe ei. Pentru o sumă modică, le vindeam o scutire. Secretul era să am mereu grijă să nu fac inflaţie: dacă eram prins, aş fi păţit-o grav.

Citește și Nouă motive pentru care reuniunile de zece ani de la terminarea liceului sunt inutile şi stupide

Timp de un an mi-am rotunjit frumuşel veniturile din scutiri şi am terminat mereu cu media zece. Eram campionul absolut al scutirilor aduse la diriginte, iar partea cu adevărat minunată era că vacanţa de vară ștergea cu buretele semnele de întrebare care se ridicau în trecut.

Încet-încet, treaba a început să se împută. Chestia asta s-a întâmplat din cauza unora care au vrut să-mi furea pâinea, dar nu aveau imprimante foarte bune, nici skilluri de editare în Photoshop.

Profesorii au fost puşi în gardă că prin curţile liceelor există băieţi ca mine, care fac treburi murdare cu scutirile. Trebuia să reacționez cumva.

Am combinat un doctor cu două pachete de Kent

În cabinetul medical nu te aude nimeni cum urli. Sau cum dai mită, cât ești minor. Foto de Historic Bremen via Flickr

Mi-am sacrificat o zi şi am intrat în vreo cinci policlinici de stat. Planul era să găsesc un doctor înțelegător, care să primească mica mea atenţie şi să îmi elibereze nişte scutiri adevărate, semnate şi ştampilate.

L-am găsit la Iancului, într-o policlinică veche de când lumea. L-am servit cu două pachete de Kent lung, exact ca în vremurile generaţiei de aur. Mi-a dat pe loc trei scutiri şi mi-a promis că mă rezolvă de fiecare dată când am nevoie.

Pentru câteva luni am fost foarte liniştit şi îmi puteam organiza timpul exact aşa cum îmi doream. Când adunam foarte multe absenţe şi eram pasibil de depunctare, îi făceam o vizită domnului doctor şi stăteam cinci minute de vorbă cu el. Practic, căutam împreună boala de care sufeream.

Citește și Ghidul pentru o viață de licean reușită în România, de la A la Z

Sistemul era cam așa: el îmi propunea o boală, eu îi spuneam dacă e ok. Partea proastă e că nu am mai putut vinde şi colegilor aflați în nevoie.

Abia îmi ajungeau mie.

Colegii au fost şi ei forţaţi să se orienteze, iar doi dintre ei au găsit soluţia. Când profesoara de informatică se aşeza la calculatoare pentru a ne explica chestii pe care nu le înţelegea nimeni, cei doi deschideau catalogul şi motivau 20 de absenţe pe secundă.

În cercul select al celor care beneficiau de această facilitate eram şi eu. Întâietate aveau evident cei care îşi asumau cel mai mare risc: cel care ţinea catalogul şi cel care motiva. Profesoara de informatică nu s-a prins niciodata de schema noastră.

Profesorul de engleză a fost perfect ca țap ispășitor

Foto de Innovation Lab via Flickr

La finalul penultimului an de liceu, clasa mea era disperată. Toţi aveau nevoie de câteva absenţe motivate, iar orele de informatică în laborator erau prea rare.

Ideea a fost să-l atacăm frontal pe pe diriginte, un vulpoi bătrân şi experimentat, care parcă ne citea gândurile. Omul a plecat într-o zi din clasă şi a lăsat catalogul pe catedră. Jumătate de clasă s-a năpustit cu sete asupra lui. Fiecare avea ceva de rezolvat. Un coleg ţinea de șase la uşă, cu buretele în mână, ca şi când s-ar fi pregătit să plece spre baie. Clasa noastră era foarte aproape de cancelarie, deci pericolul era iminent. Eu am decis să stau potolit.

Aveam un sentiment foarte nasol legat de ce urmează să se întâmple. Câteva secunde mai târziu, beleaua. Din disperarea momentului, colegii mei au rupt o filă din catalog.

Eram pierduţi. Toţi. Când s-a întors în clasă, dirigintele a început să urle ca un descreierat. Cerea să-i spunem cine a făcut prostia. Evident, nimeni nu s-a oferit. Printre amatorii care motivaseră erau şi câţiva tocilari foarte bine văzuţi.

Dirigintele văzuse că existau foarte multe absenţe motivate în trecut şi s-a prins că episodul la care asistase nu era unul singular. S-a organizat o şedinţă ad-hoc cu părinţii şi o alta între noi, colegii. Cu toții, am născocit cea mai tare minciună posibilă. I-am zis dirigintelui că absentele au fost motivate de profesorul de engleză, care tocmai fusese dat afară din liceu. Tipul ăsta avea o imagine foarte proastă. Era un slăbănog care se îmbrăca cu pulovere largi, ţipa foarte tare şi se dădea mare englezoi.

Scopul lui principal era să stabilească întâlniri în afara orelor de program, cu cât mai multe fete. Toate fetele erau speriate de el. Câteva făcuseră greşeala să iasă cu el la Grădina Zoologică. Le-a făcut avansuri lângă cuştile leilor. Idiotul a fost zburat în secunda doi.

Citește și Liceenii din Iași stau prost cu drogurile, beau ca marinarii și fac sex precum călugării

În concluzie, omul ăsta sinistru era omul perfect pe care putem da vina.

Am stabilit o poveste şi am decis să minţim toţi la fel: profesorul ne lua bani pentru a ne motiva absenţele, iar fetele care ieșeau cu el nu trebuiau să mai plătească.

Când a auzit povestea, dirigintele a turbat. Părinţii fetelor erau deja foarte sensibili la acest subiect ca să se meargă mai departe cu întrebările, iar în consiliul profesoral care a urmat absenţele din trecut nu au mai contat. Toată clasa a fost însă pedepsită pentru episodul cu catalogul, dar pentru câte făcusem, media opt la purtare era chiar onorabilă.

Niciunul dintre colegi nu a plâns pentru că nu putea să se mai înscrie la Academia de Poliţie, eu cu atât mai puţin.

Acum, când mă uit în spate, îmi dau seama că liceul m-a învăţat cum să caut şi să găsesc rapid soluţii pentru toate problemele pe care le avem. Și cât de bine e să-ți asumi riscuri, indiferent în câte situații de rahat te poți trezi teleportat.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre liceele din România:
Cum e să fii gay într-un liceu din România
Prin ce trec colegii tăi gay din liceele românești, când te porți ca un ghiolban
Ce fac foștii tăi colegi de liceu acum?

]]> http://www.vice.com/555261 Daniel Ciuta stuff stuff ​Un tătic a participat la un festival de muzică electronică și s-a plâns că puțea a iarbă http://www.vice.com/ro/read/un-tatic-a-participat-la-un-festival-si-s-a-plans-ca-totul-duhnea-a-iarba Thu, 28 Jul 2016 11:35:00 +0300 În primul rând, trebuie să spun că iarba mi se pare o prostie. Nu e chiar cel mai nașpa drog – rolul ăsta e deținut de heroină și mefedronă – dar clar e drogul care îți irosește cel mai mult timpul. Adică, dacă aș vrea ceva care să-mi dea somn, dar nici să nu mă lase să dorm din cauza unei stări acute de paranoia, m-aș uita la un documentar despre marile corporații. Dacă aș vrea să mănânc cinci pungi de cipsuri, aș mânca, pur și simplu, cinci pungi de cipsuri. În fine, se pare că tatăl cuiva s-a plâns unei surse media că festivalul la care a fost el weekendul trecut duhnea a iarbă, iar ăsta chiar e cel mai stupid lucru din lume pe lângă fumatul de iarbă aiurea și fără scop.

Tatăl respectiv a participat la prima ediție a festivalului Bluedot, care a avut loc la Observatorul Jodrell Bank din Cheshire și la care au cântat Underworld, Jean-Michel Jarre și Caribou. Tăticul în vârstă de 46 de ani, pe nume Lee Taylor, a vorbit apoi cu ziarul Manchester Evening News și a declarat că la festival a fost în aer un miros constant de iarbă. S-a dus acolo cu partenera lui și fetița ei în vârstă de șase ani și s-a plâns că distracția în familie le-a fost stricată de consumul excesiv de droguri în cadrul festivalului.

Înainte să mergem mai departe, să analizăm puțin informațiile. Taylor a participat la un festival muzical. Un festival muzical cu Underworld, Jean-Michel Jarre și Caribou. Pe un câmp. Cu un ditai telescopul astronomic pentru studiul fenomenelor naturale. Nu sunt eu expertă în marijuana, dar dacă aș vrea să mă sparg undeva, acolo mi s-ar părea locul perfect s-o fac. Probabil n-aș contacta un ziar local ca să mă plâng despre treaba asta. Dar ce știu eu? N-am mai fumat iarbă din 2007, de când m-am uitat la Priscilla, Queen of the Desert la un televizor minuscul și am ascultat toate albumele Pixies unul după altul doar pentru că eram prea spartă să mă ridic și să închid aparatura din jur.

În fine, să revenim la tăticul anti-iarbă Lee Taylor.

Ultimul lucru la care mă așteptam la un eveniment considerat adecvat pentru distracția în familie au fost oameni care să fumeze canabis, a zis Taylor. Nu sunt prost, m-am prins de miros de la un kilometru. După ce a intrat pe scenă Jean-Michel Jarre, „mirosul de iarbă a devenit aproape constant". Apoi Taylor a început să se plângă de lipsa câinilor detectori de droguri și de bogyduarzii care nu le spuneau nimic fumătorilor de iarbă nesimțiți.

Citește și: Cum să-i enervezi pe hipioţi la festivaluri

A fost dezamăgitor, a continuat tăticul revoltat. La urma urmei, e ilegal. Aș fi avut dreptul să chem poliția și să le zic că suspectz că se consumă droguri în jur, dar m-am așteptat ca bodyguarzii să rezolve această problemă. Fiica mea e pasionată de astronomie și spațiul cosmic, dar nu cred c-o s-o mai aduc la anul pentru că nu vreau să fie înconjurată de drogați."

Mi se pare corect. Nimeni nu vrea ca copilul lui să inhaleze fumuri dubioase. Dar totuși, ești la un festival de muzică. Pare absurd să te supere consumul de droguri în același weekend în care Secret Garden Party a devenit primul festival britanic care oferă testare gratuită a drogurilor ca să reducă numărul deceselor de la fața locului. Festivalurile de muzică sunt unele dintre puținele spații unde te poți distra fără să te agreseze poliția și e evident că majoritatea participanților vor lua droguri. Dacă niște fani Jean-Michel Jarre care fumează iarbă în jurul unui telescop astronomic înseamnă degradare morală, atunci eu sunt popă. Hai sictir!

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre festivaluri pe VICE:
Ghid de festival pentru cei peste 20 de ani
Sexul la festivaluri nu e doar dezgustător, e de căcat
Cum să nu te comporți ca un tâmpit la festivalurile de muzică

]]> http://www.vice.com/554902 Emma Garland travel travel Cum lucrează industria tutunului cu cea a petrolului ca să manipuleze date științifice http://www.vice.com/ro/read/cum-a-invatat-industria-tutunului-strategii-de-la-industria-petrolului Thu, 28 Jul 2016 09:28:00 +0300 În ultimul an, revelațiile despre cum știau marile corporații americane petroliere de încălzirea globală încă de acum câteva decenii au sunat destul de familiare.

Mai mulți observatori au folosit un ecou al aceluiași tipar care a obligat industria americană a tutunului să plătească miliarde de dolari în anii '90: tentativa de a ascunde riscurile produsului și negarea publică a efectelor nocive despre care îi avertizaseră proprii lor cercetători.

Se pare că există un motiv pentru asta.

Cercetătorii juridici au găsit vrafuri de documente care demonstrează că, din cauză că oamenii au început să-și facă griji în privința deceselor cauzate de fumat, producătorii de țigări au recurs la aceeași strategie folosită de companiile petroliere ca să elimine grijile cauzate de emisiile de carbon care distrug atmosfera.

A fost o surpriză pentru Carroll Mufett, directoarea Centrului Ecologic Juridic. Colaborarea celor două industrii n-a surprins pe nimeni, dar majoritatea oamenilor presupuseseră că strategia se extinsese în sens invers – că industria tutunului întocmise planul și că industria petrolieră îl preluase mai târziu.

„Ne-a șocat. Nu o dată, ci în repetate rânduri", a zis Muffett, ai căror cercetători au săpat timp de patru ani prin arhive corporatiste și universitare ca să întocmească „Dosarele de fum și emisii". „Dar, de fapt, n-ar fi trebuit să ne șocheze."

Și alți cercetători au arătat conexiunile dintre industria tutunului și cea a petrolului în ultimul deceniu. Gretchen Goldman, analist-șef la Centrul pentru Știință și Democrație a Uniunii Savanților, a zis că noile documente confirmă celelalte legături, dar cu un element surpriză.

„Se pare că industria tutunului a urmat strategia industriei petroliere și a folosit-o mai puțin eficient", a zis ea.

Organizația lui Muffett a săpat timp de patru ani în arhivele industriei petroliere. Săptămâna aceasta s-a lansat a treia rundă de documente din proiectul „Fum și Emisii", care subliniază că marile companii americane petroliere știau despre pericolele emisiilor de carbon cu mult timp înainte ca încălzirea globală să devină o temă de discuție atât de comună.

Citește și: Am întrebat un expert ce s-ar întâmpla dacă petrolul ar deveni complet inutil de mâine

Muffett a zis că cele două industrii au funcționat ca doi prieteni corporatiști care se invidiază reciproc. Uneori, au încercat să dea vina unul pe altul pentru efectele nocive ale produselor lor.

„S-au arătat cu degetul între ei ca să distragă atenția de la adevăratele probleme și să cauzeze confuzie", a zis Muffett.

Documentele arată că marile companii de tutun precum Philip Morris au recurs la ajutorul giganților petrolieri precum Shell sau Exxon Mobil ca să analizeze ce intră în compoziția fumului și smoalei din țigări. Iar Shell și Exxon au produs filtre de țigări din fibre derivate din petrol. Industria petrolieră a încercat să înlăture grijile cauzate de poluarea aerului și de utilizarea plumbului ca aditiv în benzină, dar a pierdut lupta în anii 1970.

Muffett a zis că relația dintre cele două industrii a dus la dezvoltarea unei strategii de PR comune.

Aceste documente pe care le-am publicat demonstrează că industria tutunului a învățat multe de la industria petrolieră.

Poate că da, poate că nu, a zis analistul Louis Kyriakoudes, director al Centrului de Cercetare Albert Gore al Universității de Stat Middle Tennessee. De exemplu, industria tutunului știa încă dinainte de 1950 că produsele ei aveau probleme, a zis el.

„E o linie de cercetare palpitantă", a zis Kyriakoudes, care a depus mărturie în mai multe dintre procesele împotriva industriei tutunului. Dar a zis că e mai puțin important cine a scris manualul decât cum au fost puse în aplicare strategiile.

„Prin 1950 era deja clar că cele două aveau o strategie comună, și anume folosirea științei împotriva adevărului în loc de folosirea științei pentru promovarea adevărului", a zis Kyriakoudes. „Acestea sunt niște tehnici obișnuite care continuă să fie folosite de cele două industrii și în ziua de azi. "

Citește și: După sânge pentru petrol, se varsă sânge pentru uraniu

Institutul American al Petrolului, cea mai mare asociație din industrie, a refuzat să răspundă la întrebările noastre. La fel și compania Philip Morris, ai cărei directori executivi figurează la greu în documente.

Dar purtătorul de cuvânt al companiei Exxon Mobil, Alan Jeffers, ne-a răspuns printr-un e-mail: „Respingem teoriile conspirației demult discreditate care încearcă să demonstreze că avem politici nocive precum negarea încălzirii globale. Le-am respins și acum un deceniu, când le-am auzit prima oară, și le respingem și astăzi."

Procurorii din cel puțin 17 state americane investighează dacă ExxonMobil a mințit investitorii cu privire la schimbările climatice și a impactului lor.

Prima parte a documentelor din proiectul „Fum și Emisii " a documentat felul în care cercetătorii au verificat efectele dioxidului de carbon și a altor produse petroliere asupra atmosferei până în 1950 ; a doua parte, lansată în luna mai, a arătat cum a explorat industria diverse tehnologii pentru reducerea emisiilor în anii 1960 și cum a hotărât, până la urmă, să crească dubiile despre încălzirea globală.

Goldman a zis că documntele sugerează că, deși Exxon a fost unul dintre actorii principali în această strategie, n-a fost singurul actor. La fel ca în cazul industriei tutunului, orice proces viitor ar putea obliga companiile petroliere să-și deschidă arhivele pentru public.

„Pentru mine, treaba asta luminează puternic conexiunea veche dintre cele două industrii și ne arată că e ceva mai organizată și intenționată decât credeam înainte", a zis ea.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre mânării corporatiste pe VICE:
Cât de mult profită industria farmaceutică de pe urma spaimei tale de herpes
Academicienii anti-marijuana sunt plătiți de companiile farmaceutice de analgezice
Ce pot învăța cartelurile de droguri de la corporaţii precum Coca Cola şi McDonald's

]]> http://www.vice.com/554876 ​ Matt Smith stuff stuff De vorbă cu judecători români după gratii: Un judecător închis la Rahova mi-a explicat de ce corupții ca el ar trebui grațiați http://www.vice.com/ro/read/judecator-inchis-la-rahova-vrea-sa-fie-gratiat Thu, 28 Jul 2016 07:57:00 +0300 - Şi mi-a zis că m-a filmat când am numărat şi când v-am dat eu o sută de milioane.
 - Aoleu!

Acesta este un scurt fragment dintr-o lungă conversație care apare în interceptările din dosarul judecătorilor de la Tribunalul București condamnați în luna mai pentru luare de mită. Cel care primește groaznica veste este judecătorul Sorin Viziru, într-o discuție cu un lichidator judiciar, care intermedia mita de la diverși oameni de afaceri către judecători.

Acum, într-o sală de audieri din Penitenciarul Rahova, fostul magistrat îmi spune că nu a luat vreun ban murdar. Asta, deși două complete de judecători l-au găsit vinovat pentru luare de mită, iar ultimul l-a condamnat la patru ani și șase luni de închisoare, cu executare.

„Pe toată durata procesului, mi-am susținut nevinovăția. Dar și judecătorul de la fond și de la instanța de apel au spus altfel. Așa că trebuie să respect adevărul judiciar stabilit de instanțe. Am fost judecător și știu ce înseamnă o hotărâre judecătorească. E obligatorie și trebuie respectată de toți. Nu am decât să-mi asum situația stabilită de judecători, inclusiv condamnarea și pedeapsa."

„Mi-a plăcut în viață să fiu un om echilibrat"

Sorin Viziru are 39 de ani și 13 i-a petrecut ca judecător pe civil și comercial. S-a născut la Bacău, într-o familie modestă de muncitori. A urmat Facultatea de Drept la Iași și apoi Institutul Național de Magistratură de la București.

Cariera în justiție a ales-o pentru că se potrivea „aptitudinilor și calităților sale".

„Mi s-a părut o profesie care îți aduce un echilibru interior. Mi-a plăcut să fiu în viață un om echilibrat."

Prima instanță la care s-a urcat la tribună a fost judecătoria Constanța, unde a fost stagiar.

„Prima ședință a fost de dosare penale, deși mie nu mi-a plăcut niciodată materia de penal, ci civil și comercial. Astea au fost favoritele mele", spune Viziru.

Între 2005 și 2007 a fost stagiar la judecătoria Constanța, apoi definitiv la Judecătoria Focșani, până în 2009. Din 2009, Tribunalul București, secția a VII-a Civilă.

Îi e greu să sape în memorie după un proces care l-a impresionat. Când ești judecător pe spețe civile și ai douăzeci de cazuri într-o zi, nu le ții minte.

Sau așa ceva.

„Despre dosar vreți să vorbim? Dacă știam, nu acceptam interviul"

Poate nu o să-ți vină să crezi, dar Viziru se consideră o victimă. Fotografii de George Popescu

Ce ține însă foarte bine minte este ziua de 24 iunie 2014, când a fost trimis în judecată pentru luare de mită. Lichidatorul de la care primise zece mii de lei pentru a-i da o soluție favorabilă într-un dosar îl turnase la DNA.

„Doamna lichidator a spus că mi-a dat din fondurile ei proprii o sumă de bani pentru relații profesionale bune cu mine, în calitate de judecător. Ce-o fi însemnând asta... Iar Parchetul a spus că banii n-au fost dați așa, pentru relații, ci au fost dați pentru un dosar determinat, pe care l-au găsit ei pe rol la mine și în care doamna era reclamantă."

Totul se reduce, spune el, la spiritul exagerat de autoconservare al celei care a făcut un denunț mincinos, în schimbul propriei libertăți.

Am în față o transcriere a discuției pe care a purtat-o despre mită și îl întreb dacă pot să-i citesc din ea, să lămurim acel „Aoleu!". Refuză: „Despre dosar vreți să vorbim? Dacă știam, nu acceptam interviul."

Atunci, de ce? Cine i-a vrut răul lui Sorin Viziru încât l-a băgat la închisoare nevinovat?

„E tehnica aceasta de grup, să băgăm mai mulți inculpați într-un dosar, unul cu vinovăție mai mică, alții, mai mare, alții poate nevinovați, în așa fel încât se creează o imagine că toți sunt la fel de vinovați. (...) Nimeni n-a stat să se uite la acuzațiile fiecăruia. S-a judecat en gros, inclusiv la nivel de soluție finală. A vrut să pară un mare succes al Parchetului, o destructurare a unei mafii uriașe la nivelul dosarelor de insolvență de la Tribunalul București, în care sunt implicați și judecători și oameni de afaceri puternici."

„Aici sunt probleme și cu apa caldă"

Acum, cel care avea drepturi salariale de zece mii de lei pe lună și decidea soarta a sute de firme și oameni de afaceri lucrează la spălătoria penitenciarului. „Nu poți să stai toată ziua în celulă." Cam așa își rezumă rutina zilnică

În închisoare, e mult mai rău decât se aștepta:

„Nici nu mi-am imaginat, nu te gândești înainte. E sub orice așteptări. Mâncarea e proastă, spre foarte proastă. În meniul zilei nu există nimic proaspăt, fructe, legume, iaurturi, nu există așa ceva. Putem cumpăra de la magazin, dar la prețuri mai mari decât afară. Sunt probleme și cu apa caldă, care nu e în fiecare zi."

Fostul magistrat împarte camera cu cei alături de care a fost judecat: alți doi magistrați de la Tribunalul București și omul de afaceri Dan Grigore Adamescu. Se înțeleg bine, au ce vorbi, seara se uită la știri împreună.

„Sunt oameni de calitate. Avem ce discuta, avem lucruri de interes. Plus educația, nu sunt probleme din punctul ăsta de vedere."

Seara, se uită la știri împreună. Cu o seară înainte, de exemplu, văzuseră o știre despre deținuți care se urcă pe zidurile închisorilor și cer condiții mai bune în mai multe zone ale țării.

„Nu-mi reproșez nimic"

După eliberare, Viziru vrea să-și ceară în căsătorie iubita însărcinată

De după gratii, fostul magistrat spune că nu ar trebui excluși de la grațiere condamnații pentru corupție. Discursul e fix unul pe care te-ai aștepta să-l auzi într-o sală de judecată:

„Dacă sunt grațiați oameni care au un background dificil, nu au profesii, nu au familii, nu au pregătire profesională și nici nu-și doresc să caute un loc de muncă, e un risc foarte mare de repopulare. Și, peste câteva luni, vine iarna, frig, poate n-au unde să stea, e posibil să avem iar aceeași problemă cu supraaglomerarea. Pe când, dacă te uiți la noi, cei cu fapte de corupție, avem în spate cariere profesionale, avem familii închegate care ne așteaptă acasă, suntem oameni pregătiți, oameni educați, oameni care au conștiință, în primul rând, care știu exact despre ce e vorba, și cu condamnarea, și cu pedeapsa. Au înțeles sancțiunile și riscul de reîntoarcere este redus spre zero."

Viziru merge mai departe cu argumentația și spune că ar trebui luat în consideare și arestul la domiciliu, ca alternativă pentru executarea pedepsei.

„Tot o privare de libertate este, tot suferință este. Și are și avantajul că scutirea statului de cheltuieli destul de mari și reintegrare familială, se poate și munci, nu mai consumă resursele statului. Sau o combinare, o pătrime în pentenciar, alta, la domiciliu."

Citește și: Relația armonioasă a românului cu corupția

Fostul magistrat are motive să vorbească despre grațiere. De partea cealaltă, îl așteaptă o iubită însărcinată. Înainte să fie arestat, aveau planuri de căsătorie. Și acum au, dar Viziru mai trebuie să aștepte cel puțin un an și zece luni ca să fie eligibil pentru eliberare condiționată.

Spre finalul interviului, îl întreb ce-și reproșează. Pică pe gânduri. Apoi răspunde:

„Nu-mi reproșez nimic. N-am nicio problemă de conștiință."

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre corupție:
Am vrut să arăt cât îmi iubesc țara și am creat un joc video cu Dragnea, corupți și DNA
Cum s-a schimbat definitiv modul în care SRI și justiția vor prinde corupții din România
DNA e în campanie electorală şi merită să câştige

]]> http://www.vice.com/555179 Andreea Pocotilă news news Am întrebat oamenii de la Waha ce înseamnă moda hippie de festival în 2016 http://www.vice.com/ro/read/moda-de-la-waha-festival Thu, 28 Jul 2016 07:21:00 +0300

Toate fotografiile de Dragoș Hanciu

Weekendul asta am dat o fugă la Waha, unul dintre cele mai longevive festivaluri de hipioțeală simpatică din România. Cum libertatea totală și țoalele n-au prea făcut casă de-a lungul timpului, am vrut să aflu ce înseamnă moda de festival la noi și cât de tare e să o arzi hippie în 2016.

VICE: Ți se pare că e o modă de festival la Waha?
Andreea (stânga), 18: Da, e un fel de stil mai hippie care predomină. Foarte multe culori, foarte multe patternuri. Am văzut foarte multe haine boho, foarte largi, fuste, tricouri.

Sunt niște accesorii care merg mai bine cu hainele astea?
Am vazut flashuri, pierceuri, tot felul de glitter, lanțuri, cristale. Se poartă foarte multe cristale. Se fac schimburi de energie aici.

Crezi că ajută cristalele?
Depinde, dacă ți le purifici, da. E un proces mai lung de purificare și chestii.

Citește și: 50 de fotografii cu hipioțeală frumoasă și absurd românesc de la Waha Festival

VICE: Cum se potrivesc hainele tale cu mood-ul de la Waha?
Mati, 24: De fapt, eu port haine doar pentru oamenii din jur. Țin cont de ei, deși prefer să nu port haine. Acum am doar un longie în stil indian, o bucată de material, practic. Eu văd viața mai simplă, fără haine. Asa cum ne-am nascut, goi.

Și când vine vorba de accesorii?
Din India. Am tot felul de cristale. Ele chiar ne conecteaza cu Pământul. Sunt culori din natură, așa că ne influențează și ne conectează.

Ce cauți la cineva cu care ai vrea să te conectezi?
Cel mai mult mă uit la ochi. Hainele sunt doar extra, eu prefer ce-i pe dedesubt.

VICE: Tu la ce te-ai gândit când ți-ai ales outfitul de festival?
Victoria (stânga), 26: Eu sunt de parere că, dacă vrei să-ți pui chiloții-n cap, poți s-o arzi cu chiloții-n cap. În special la Waha. E adevărat, eu nu fac asta. Sunt ținute lejere, asta port.

Ai avut vreodată probleme din cauza dreadurilor?
Bai, da. Societatea inhibă foarte mult lucrurile astea, dar tindem spre libertate. Aici chiar mi se pare că toată lumea e liberă.

Care-i povestea accesoriilor tale de lemn?
Ăsta e un lup. L-am primit de la un prieten, semnifică fix libertatea.

VICE: Care-i povestea outfitului și machiajului tău cu sclipici?
Tiffany, 24: Locul ăsta mi se pare magic, așa că am vrut să mă simt ca o zână. O zână fun.

Ți-a făcut vreodată probleme părul tău mov?
Păr de unicorn! Iubesc culoarea mov așa că am vrut să am părul așa. E clar ceva la care oamenii se uita două ori, dar e ok, le place.

Cum ar trebui să fii ca să pari cool la festivalul ăsta?
Toată lumea zâmbește aici, e prietenoasă, iubitoare și foarte caldă. Oamenii pur și simplu dansează sub soare. E superb.

VICE: Care-s hainele potrivite pentru Waha?
Silvana, 28: Ceva de sacrificiu. Să nu-ți pară rau după ele, să te simți bine cu ele chiar și când sunt jegoase. Să fie foarte comode și să-ți lase libertate de mișcare.

Care ar fi ghidul de supraviețuire pentru un festival așa lung ca Waha, la cort?
Maieu, fustă larga, pantalonii de seară și un hanorac ceva. N-am folosit mai multe.

Și ca accesorii?
Picturi, sclipici, henna. Picturile le fac oamenii care se pricep și care au plăcerea. Eu sunt doar canvas-ul.

Tu ce-ai luat cu tine la Waha?
Bogdan, 28: Am venit cu sufletul împăcat până la urmă, că asta e ideea aici. Comuniune cu natura, relaxare, voie bună.

Cum arăți comuniunea cu natura?
Trebuie sa fii cât mai natural și degajat. Apropo de haine, fiecare se îmbracă așa cum se simte mai liber și mai liniștit. Nu există un ghid predefinit.

Pentru tine ce înseamnă să te simți cel mai lejer?
Deschizi dulapul, îți iei niște haine care ți se par ție mai lejere, mai relaxante, cât să stai pe munte, să stai în iarbă și să le murdărești, să faci ce vrei și să dansezi toată noaptea. Plus haine groase, că noaptea-i foarte frig. Nu trebuie să te imbraci cu anumite culori sau cu anumite materiale.

Niște accesorii specifice există?
Toată lumea are, dar nu e ceva specific sau nespecific. E mai important să fii prietenos și să cânți cu oamenii, să te integrezi în găști, să-ți faci prieteni noi.

VICE: Ce ți-ai luat în bagaj pentru Waha?
Ștefan, 25: Toate chestiile pe care le iau de obicei la festivaluri: poncho, sweatpants, niște pantaloni scurți, o bluză și un sac de dormit.

Cum se potrivește kitul tău de festival cu atmosfera de aici?
La Waha totul e despre natura, iar toate chestiile mele sunt din America de Sud, deci tot de pe dealuri, din natură. Toți venim aici pentru aceleași lucruri: să fim pe pace și să fim ca unul. Avem aceleași idei despre salvatul naturii, despre stat aici și, bineînțeles, ne place muzica asta.

Ai zis ca mergi la multe festivaluri, care e rețeta ca să reziști până la capăt la unul mai lung?
Nu port niciodată încălțări, iar atunci când îmi simt picioarele reci, mă duc să mă culc. Ăsta e semnalul să mă duc la somn, pentru că nu-s niciodată reci, dacă nu sunt obosit.

VICE: Cum te-ai îmbrăcat pentru Waha?
Raluca, 21: Cum mă îmbrac de obicei, nu-i nimic special, nu mi-am luat haine de festival. Simt că se potrivesc. Sunt în film.

Ai foarte mulți cercei, cum i-ai ales?
De câțiva ani am început să port auriu, dinainte să fie la modă toată treaba cu auriu și metalice. În general, mă îmbrac simplu așa că încerc să accesorizez cu tot felul de bribrizuri, pe cap, pe maini.

Ai avut vreo problemă din cauza lor?
Nu, am trecut de perioada în care aveam probleme din cauza aparențelor. Acum am doar de câștigat. Nu ar trebui să ne gândim cum ne vede lumea, ci să ne simțim noi bine și să ne exteriorizăm, să ne dam sufletul pe-afară.

Am înțeles că sutienul pe care îl porți e făcut de tine. Ce ar trebui să spună despre tine?
Depinde ce vrei să zica despre tine, să-ți dea un plus de feminitate sau un plus de kinky stuff.

VICE: Ce se poartă la Waha?
Bucurie, 36: În acest an se poartă iubirea. Fiecare își poartă propriile sale experiențe, învățăminte si propriile sale manifestari ale dragostei, ale urii. Fiecare rezonează și își va găsi rezonanța. Fiecare se va manifesta în cea mai frumoasă formă a lui din acel moment.

Și pentru tine ce înseamnă să-ți porți manifestările?
Încerc să mă port în flow. Să fii atent, să observi fiecare mișcare a ta și fiecare pală de vânt, fiecare rază de soare, tot ceea ce te lovește, să vezi direcția care te cheamă. Toate astea sunt mici fluctuații ale flowului care te aduc inapoi în flow. Asta înseamnă să experimentezi, să te manifești în iubire, să lași pe fiecare să-și facă treaba, nu să intervii. Îți lași amprentele tale și experiențele tale să altereze alte experiențe noi.

Prin ce se întâmpla asta la Waha?
Prin natură, muzică, prin oamenii ăștia frumoși care sunt peste tot unde te uiți, nu cred că am văzut oameni urâții.

Ideea e că la Waha poți să porți orice, atât timp cât crezi că spune despre tine că te conectezi cu natura și că ești de treabă. Iar dacă îți menții lookul ăsta și după câteva zile bune de hipioțeală prin padure, ești direct zen pe fashion.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre modă:
Dictatura modei
Ce am învățat despre moda anilor 70, după coperțile artiștilor români
Am fost la târgul de modă care arată cum o să se îmbrace bărbații în următorii ani și-am râs

]]> http://www.vice.com/555172 Ruxandra Papuc photo photo Cum să falsifici 227 de milioane de euro și să scapi (aproape) basma curată http://www.vice.com/ro/read/cum-sa-falsifici-milioane-de-euro Wed, 27 Jul 2016 18:00:00 +0300 Frank Bourassa bea Goldschlager pentru că nu-i place gustul de alcool. Dincolo de aversiunea asta, băutura lucitoare, cu stropi aurii, pare să fie cea mai la-ndemână alegere pentru un bărbat a cărui goană după avere l-a împins să printeze 227 de milioane de Euro în bani americani falși. Pentru Bourassa, gustul de zaharină al băuturii e cu-atât mai dulce pentru că, în ciuda aventurii sale extraordinare, e un om liber.

Ne-am întâlnit cu omul care s-a autointitulat cel mai bun falsificator din lume în orașul lui natal, Trois-Rivières, din provincia Qeubec, la un bar care pare să-i poarte numele. Dar angajații de la „Les Contrebandiers" („Contrabandiștii", în franceză) nu-l recunosc pe omul pe care-l servesc.

Bourassa pune asta pe seama faptului că mediatizarea (destul de intensă) a aventurilor lui a apărut în principal în Statele Unite, în engleză. „Faza ciudată e că la mine în oraș nu prea se știe, fiindcă aici viața e în franceză, iar engleza nu prea pătrunde în genul ăsta de lume insulară pe care-o avem noi în Quebec."

Asta e viața lui Bourassa acum: o existență liniștită și modestă într-un oraș mic, care se-ntinde de-a lungul râului Saint Lawrence. Dar acum câțiva ani, fostul infractor de carieră punea la cale un plan care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna. „Tocmai mă oprisem la un semafor pe roșu", își aduce el aminte, „și m-am gândit că ne trezim dimineața ca să vindem un produs, să oferim un serviciu – dar scopul e, întotdeauna, să faci mai mulți bani."

„M-am gândit: «Păi, atunci de ce să nu elimini toți pașii și să faci direct bani – așa rezolvi problema.» Toate iritările, toate complicațiile și problemele pe care le-avem în viață, la serviciu, n-o să le mai am de-acum înainte."


Frank Bourassa: „Nu prea fac nimic cu moderație."

Ani de zile, Bourassa s-a documentat pentru plan, a studiat meticulos caracteristicile de siguranță ale bancnotei americane și a contactat sute de furnizori de hârtie ca să găsească pânza perfectă pentru ce urzea.

„Chiar sunt de speriat, când vine vorba de documentare", se laudă Bourassa. „Cu samba? Nu prea le am, dar cu documentarea? Am stat mii de ore", zice el. „A trebuit să găsesc rețeta, ingredientele, componentele și locul unde s-o fac. A trebuit să apelez la un furnizor care să-mi producă rețeta fără să pară că e o rețetă pentru hârtia de bani."

După luni de zile de trimis mailuri, Bourassa a găsit, în cele din urmă, o tipografie din Europa dispusă să-i livreze comanda, deși el susține că habar n-aveau de scopul final al planului lui. Despre momentul în care pachetele au ajuns la destinația lor spune că e „de departe cea mai fericită zi din viața lui".

A fost și cea mai stresantă. „Până la faza asta nu vorbisem cu voce tare cu nimeni, pentru că înregistrările cu voce sunt dovezi solide împotriva ta la tribunal", zice Bourassa. „Am făcut totul pe mail și din momentul în care au luat hârtia și-au trimis-o, habar n-aveam dacă sunaseră sau nu la FBI."

A fost un chin să ridice comanda de hârtie din Portul Montreal – și a necesitat trei zile de supraveghere, numeroși complici și o schimbare de vehicule, ca să-și acopere și mai bine urmele.

Citește și Cum funcționa rețeaua de oligarhi ai lui Putin, conform Dosarelor Panama

Bourassa stă într-un separeu întunecos, departe de ceilalți clienți din bar – oamenilor obișnuiți, fără cazier, le spune „oameni legali" – și enumeră nenumăratele măsuri de siguranță despre care zice că nu multă lume s-ar fi gândit să le pună în aplicare.

„Trebuie să transferi pe un alt palet, pentru că s-ar putea să aibă microfoane", explică el, în timp ce trece în revistă toate straturile de acoperire. „Dar odată ce l-am pus în alt camion și l-am adus la tipar, atunci, mamă. Nimic nu mai putea să mă oprească, era imposibil."

Motivul pentru care a tipărit 227 de milioane, zice el, e pur și simplu acela că asta era cantitatea minimă de hârtie pe care ar fi fost dispusă compania s-o producă, astfel încât să poată justifica întrebuințarea unei noi rețete. În plus, e el genul ăla de om. „Dacă tot o făceam, aveam de gând s-o fac pe picior mare și ca lumea, pentru că dac-o faci pe picior mare, trebuie să fie treabă bună."

„Nu prea fac nimic cu moderație."


„Nu m-aș mai atinge de-o bancnotă falsă de 20 de dolari nici să mă pici cu ceară."

Preț de câteva luni, Bourassa a trăit în lux, dar a păstrat aparențele unui stil de viață auster, ca să nu riște să atragă atenția. „ mergea brici. Am început cu clienții mei, o comandă mică de vreo 634 de mii de euro aici și-apoi... La început erau mostre, pe care să le poată plasa la oamenii lor, voiau să vadă totul, să verifice totul. Și, după teste, mă sunau înapoi."

La modul ideal, trebuia să convingă cel mai mic număr de clienți cu putință să cumpere cele mai mari sume de bani, pe care Bourassa le vindea cu 23 de lire pachetul de 76 de lire. Dar, în căutarea de clienți noi, a ajuns direct în brațele unui polițist sub acoperire, care a pus rapid punct afacerii lui înfloritoare.

„Toate merg bine și-apoi îți bate cineva la ușă – și, bum!, ți se prăbușește toată lumea. Pe bune, se-ntâmplă toate-n aceeași secundă", descrie el experiența.

Bourassa era acum la mila RMCP-ului și a Serviciului Secret al Statelor Unite, dintre care cel din urmă cereau, în mod evident, extrădarea lu. Asta, zice el, a fost cel mai mare coșmar al lui.

Citește și Am vizitat piaţa de falsuri din Istanbul cât încă mai există

„Atunci, gata, chiar s-a terminat, a fost sfârșitul lumii pentru mine. Te duci în State, ești departe de casă, nu primești vizite. N-aveam să-l mai văd niciodată pe tata, avea să moară fără să-l mai văd niciodată. A fost o catastrofă totală pentru mine."

Cu ajutorul unui tip pe care-l descrie drept „cel mai bun avocat din lume" și cu un strop de noroc, Bourassa a reușit, în cele din urmă, să reducă acuzațiile și să primească protecție împotriva ordinului de extrădare. Totul s-a redus la o unică măsură de siguranță: când a livrat o tură de bancnote false, în timp ce se afla sub supravegherea poliției, s-a băgat într-o zonă ascunsă și, ca atare, n-a fost văzut niciodată cu prada în mână.

Avocatul lui a susținut că scăparea asta anulează mandatul inițial de percheziție iar Bourassa a împins negocierile și mai departe când s-a oferit să predea bani falși încă nedescoperiți în valoare de 150 de milioane de lire sterline. În cele din urmă, avea să îndeplinească o sentință de șase săptămâni și să plătească o amendă de o mie de lire sterline.

Amenda, zice el, e pentru cantități mici de substanțe ilegale. „Au găsit droguri la mine-n mașină, pentru că iau tot soiul de oameni cu mașina – știu că pare o minciună, dar eu nu iau nimic – și-au găsit tot felul de chestii de a căror existență habar n-aveam, cantități microscopice de ce-o fi fost, o pastilă căzută pe jos."


Contrabandiștii care-au fost prinși

În spatele nostru, zidul barului, acoperit cu cărămidă aparentă, e decorat cu pozele din arest, înrămate, ale lui Lucky Luciano, Arnold Rothstein și Al Capone – toți infractori celebri, toți tipi care-au stat mult și bine la închisoare sau care au suferit morți violente.

Bourassa zice că simte că a câștigat: și-a salvat viața, libertatea și poate și o parte din bani. Din averea lui falsă, circa 40 de milioane de lire sterline n-au fost găsite niciodată.

„Tot ce pot să zic, în afară de faptul că-s bine ascunși, e că nu mă grăbesc să-i scot", zice el despre rezervă. „La un moment dat am zis că-i la 50 de pași de stejarul cel mare, dar, nu, nu pot să-ți zic. Mister", rânjește el.

Când îl întreb dacă nu cumva fărădelegea lui merita o pedeapsă mai aspră, Bourassa pare să se blocheze. „Bună întrebare. Păi, un om obișnuit ar zice, probabil, că da. Dar, nu știu, m-am asigurat că nu fac rău nimănui, dar am făcut rău guvernului și guvernul reprezintă poporul, să zicem."

Citește și Am fost șoferul unui traficant de droguri și încă sunt în viață

Zice că, după părerea lui, fărădelegea lui n-a prea făcut victime, din moment ce majoritatea banilor erau trimiși peste hotare, către clienți din Asia, Africa și Europa, ca să evite înșelăciunile împotriva americanilor.

„ sunt printre cei mai mișto oameni de pe planetă, dar îi trage în piept guvernul, e vai și amar de ei", zice el și aduce-n discuție lipsa de acces la îngrijiri medicale gratuite drept exemplu de greutăți. „Așa că n-am vrut să-mi fac o rețea de clienți care să cheltuiască banii ăștia în Statele Unite, pentru că așa merge treaba cu banii falși: cine se frige cu ei, îi pierde."

„Oi avea eu multe defecte, dar n-am de gând să trag lumea-n piept, să fur și să fac rău cuiva. Dar să fac ceva împotriva guvernului – cu asta n-am mari probleme."

E aproape imposibil să dai de urma banilor pe care i-a vândut, așa că Bourassa n-are de unde să știe dacă n-au fost folosiți pentru alte fărădelegi, deși „mă îndoiesc că au ajuns la biserică".


Gustul libertății – cel puțin în Canada

Cel mai bun falsificator din lume are, acum, propria afacere, oferă consultanță companiilor care vor să scape de falsificatori. Nu se bucură de libertate totală: Bourassa e protejat de extrădare doar dacă rămâne în Canada și tot nu știe să spună dacă e supravegheat sau nu (reprezentanții Serviciului Secret au declarat pentru VICE că nu pot să comenteze cazul, pentru că ancheta e încă în desfășurare).

Bourassa zice că ar fi pierdere de vreme să-l mai supravegheze. „N-aș mai pune mâna pe o bancnotă falsă de 15 lire nici să mă pici cu ceară", zice el. „Niciodată-n viață." Ar mai face același lucru, dac-ar putea s-o ia de la capăt? „Da, sunt fericit. Am făcut treabă bună."

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre infractori:
Cei mai căutaţi zece traficanţi de droguri din lume
Am vorbit cu câțiva infractori ca să aflu ce înseamnă să fii mafiot
5 lecţii pentru infractori învăţate de la susţinătorii lui Becali

]]> http://www.vice.com/554914 Brigitte Noël stuff stuff ​Cele mai nasoale lucruri pe care le-au spus oamenii la prima întâlnire http://www.vice.com/ro/read/cele-mai-nasoale-lucruri-pe-care-le-au-spus-oamenii-la-prima-intalnire Wed, 27 Jul 2016 05:00:00 +0300

Tipa pare să se distreze de minune. Fotografie de Torba K Hopper

Prima întâlnire e mereu stresantă, ba chiar de-a dreptul înfricoșătoare uneori. De obicei, ne facem griji că vom spune lucrul nepotrivit la momentul nepotrivit și o să stricăm totul. Și suntem atât de apăsați de propria anxietate încât nici nu observăm când partenerul sau partenera de întâlnire spune ceva și mai dubios. Într-o perioadă din viața mea, am avut întâlniri non-stop cu oameni de pe site-uri de matrimoniale. Majoritatea se încadrau undeva între – nici rău, dar nici memorabil cât să am chef și de a doua întâlnire. De obicei mă plictiseam și îmi pierdeam rapid interesul pentru bărbatul din fața mea, în special după un schimb de replici care mă lăsa mască.

Odată, după ce tipul cu care ieșisem mi-a zis că tot ce cheltuie la întâlnirile romantice trece în catastif drept cheltuieli de afaceri, m-am gândit că e cea mai stupidă chestie pe care o s-o aud vreodată la o întâlnire. Dar m-am înșelat.

„Hei, crezi că ai putea să renunți vreodată la dulciuri?", m-a întrebat altul în timp ce se uita cum halesc înghețata de ciocolată. „Ce?", am întrebat, pufnind în râs. „De ce dracu' aș face asta?"

A oftat. „Eh, mă gândeam că ai arăta atât de sexi dacă ai slăbi un pic. Și acum ești drăguță, dar ai fi de-a dreptul superbă." Am lăsat lingura din mână și m-am uitat fix la el. „Ce? Am zis ceva greșit?", a întrebat. Am zâmbit și am chemat chelnerul. „Bună. Poți să ne faci nota, te rog? Separat." Ce dracu' era să fac altceva? Pentru o interacțiune în care oamenii se străduiesc să impresioneze pe cineva, mi se pare incredibil ce replici sunt considerate acceptabile.

Eram sigură că nu sunt singura cu astfel de povești de căcat, așa că am stat de vorbă și cu alții.

Care e cel mai nasol lucru pe care l-ai auzit la prima întâlnire?
După ce a ajuns cu o întârziere de jumătate de oră și m-a luat la interogatoriu agresiv în primele treizeci de minute ale întâlnirii, s-a întors spre mine și mi-a zis: „Nu e ok că am plătit eu băutura asta. Ai noroc că am rămas, dar dacă vrei să nu plec după asta, trebuie să mi-o cumperi tu pe următoarea. Și trebuie să bei altceva decât Heineken, n-are personalitate. Asta beau oamenii când nu știu ce să bea."

Și apoi?
I-am luat ceva de băut și tipa m-a abuzat verbal tot restul serii.

- Mike, Toronto

Care e cel mai nasol lucru pe care l-ai auzit la prima întâlnire?
Păi, m-am îmbătat într-o noapte într-un club și i-am dat numărul unui tip. Ăsta m-a sunat și am ieșit cu el într-o zi. Am ajuns să vorbim despre diverse diete și mi-a zis că a încercat o vreme regimul raw vegan. „Și cât am mâncat raw, eram excitat tot timpul pentru că energia sexuală îmi curgea continuu prin corp. Trebuia s-o eliberez mereu. " Mai târziu mi-a zis că are 44 de ani și, când i-am zis că eu am 21, a urlat: „Doamne ferește, 21?! EȘTI VIRGINĂ?"

Ce s-a întâmplat după?
Am luat amândoi un taxi, pentru că nu m-a lăsat să iau metroul singură. Am ajuns acasă, l-am semi-îmbrățișat, i-am mulțumit pentru masă și am sărit din mașină.

- Vanessa, Toronto

Vezi documentarul nostru despre dragostea în era internetului:

Cel mai nasol lucru pe care l-ai auzit la o întâlnire?
Tipul cu care am ieșit mi-a zis că e super bucuros că ne-am întâlnit, chiar dacă nu sunt genul lui din punct de vedere fizic. Cică voia să încerce sex cu tipe care nu arată ca niște modele, pentru că modelele îl plictisesc.

Și?
M-am dus la baie, am comandat bețișoare de mozzarella la pachet și un rând de beri pentru cea mai apropiată masă de bar și le-am pus pe nota lui. Apoi am plecat.

- Alexandra Morinello, Toronto

Cel mai nasol lucru pe care l-ai auzit la prima întâlnire?
„De ce ai portofelul atât de subțire?"

Ce-ai făcut?
Mi-am plătit jumătatea mea de porție și am plecat.

- Wize, Brooklyn

Citește și: Am fost la o întâlnire unde-ți găsești partenerul pe baza mirosului

Care e cel mai nasol lucru pe care l-ai auzit la prima întâlnire?
Întâlnirea în sine a fost fantastică. Tipul s-a purtat impecabil, am fost impresionată. Dar apoi a zis ceva de contul lui de Soundcloud și când mi-a dat follow pe Instagram, s-a uitat cine altcineva mă urmărește. Câteva momente mai târziu, m-a întrebat dacă o cunosc pe o anume tipă din lista mea.

Ce-ai făcut?
L-am întrebat cât e ceasul, am căscat și am plecat brusc. I-am blocat numărul și n-am mai vorbit cu el de atunci.

- Jamz, Toronto

Care e cel mai nasol lucru pe care l-ai auzit la prima întâlnire?
După ce i-am zis unui tip că familia mea e din Guyana, mi-a zis că a auzit că femeile din Guyana au... și a început să imite cu mâinile forma unui vagin. L-am întrebat ce vrea să spună și mi-a zis: „păsărica grasă, mare ". Apoi a zâmbit și a zis că i-ar plăcea să mi-o vadă.

Ce-ai făcut?
Mi-am terminat băutura și i-am zis că probabil o să se căsătorească cu o femeie care, după un an de relație și un copil, o să-l otrăvească. I-am zis că îmi pare rău pentru viitorul lui sumbru. A încercat să se scuze pentru comentariul imbecil de mai devreme, după care i-a căzut portofelul de pe masă. Am făcut ce ar fi făcut oricine altcineva în situația mea. I-am sustras o sută de dolari din portofel când nu era atent, apoi m-am prefăcut că am o urgență în familie, am cumpărat un smoothie și am luat autobuzul spre casă.

- Alicia Bunyan-Sampson, Pickering

Urmărește-o pe Sajae Elder pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre dating pe VICE:
M-am întâlnit cu tipi din București, care păreau normali pe Tinder, și a ieșit cu lecții de viață
Am reprodus o întâlnire comunistă prin Bucureşti, pentru Dragobete
Am ieșit la o întâlnire romantică cu Siri, ca să aflu cum iubesc roboții
Motive ca să ţi-o tragi la prima întâlnire

]]> http://www.vice.com/554792 Sajae Elder stuff stuff Tinder îți permite să urmărești ce fac prietenii tăi de pe Facebook http://www.vice.com/ro/read/tinder-te-ajuta-sa-ti-urmaresti-prietenii Thu, 28 Jul 2016 05:00:00 +0300

Imagine de @markeybo via Flickr

Când s-a lansat Tinder Social săptămâna trecută, observatorii au sesizat că aplicația - care lasă grupuri de utilizatori să se întâlnească pentru o noapte în oraș - le permite oamenilor să vadă care dintre prietenii lor de pe Facebook sunt în aplicația de agățat. Recent, un hacker a descoperit o vulnerabilitate nouă și mai ciudată a Tinder Social.

Conform unei postări de Tumblr, publicată joia trecută de un hacker care își spune „Alex", spărtura asta în sistem te lasă să vezi fotografiile de pe Tinder ale prietenilor de pe Facebook, descrierea lor și te lasă să dai swipe dreapta pe profilul lor, chiar dacă aplicația nu ți l-a arătat organic. Mai îngrijorător totuși e că șmecheria asta le permite tuturor să verifice când au fost prietenii lor „activi".

Stickerul care arată public ultima dată când un utilizator s-a logat pe Tinder a fost scos din aplicație în noiembrie. Atunci, mișcarea a fost aclamată pentru că făcea din Tinder un loc mai puțin ciudat. Până la urmă, posibilitatea de a vedea când au fost active pe Tinder oricare dintre partidele tale (care ar putea include parteneri mai vechi, în funcție de cât de mult timp ai pierdut pe aplicație) aduce puțin a urmărire și s-ar putea transforma într-o cale prin care partenerii abuzivi sau posesivi să verifice obiceiurile de ieșit ale partenerilor lor.


Imagine via defaultnamehere.tumblr.com

Procesul prin care accesezi informația asta cu Tinder Social presupune niște abilități tehnice specializate. Totuși, Alex a creat un program (Motherboard nu a verificat independent dacă merge) care face ca procesul să fie mai intuitiv. Programul e găzduit de GitHub, o platformă de codare, iar Alex le cere utilizatorilor să nu o folosească. Programul cere să folosești limbajul de codare Python pe propriul computer, ceea ce înseamnă că majoritatea tipilor de pe Tinder nu vor putea să-și urmărească partenerele și amorezele de pe Facebook.

Alex a scris în postarea sa că a atenționat Tinder despre vulnerabilitatea asta, dar a primit un răspuns care zicea doar „asta face parte din Tinder Social".

Citește și M-am întâlnit cu tipi din București, care păreau normali pe Tinder, și a ieșit cu lecții de viață

Tinder încă nu a răspuns cererii Motherboard de a comenta pe seama problemei, de aceea vom actualiza textul odată ce primim un semn.

Tinder a justificat abilitatea de a vedea cine dintre prietenii tăi de pe Facebook folosește Tinder via Tinder Social, printr-o declarație care zicea „e important să ții cont de faptul că Tinder nu e un secret, dacă te gândești la cei 70% de utilizatori care au descărcat aplicația pentru că prietenii le-au recomandat-o". Postarea de pe blogul Tinderului care conținea citatul ăsta apare acum cu eroare 404, dar el a apărut în o groază de știri despre lansarea feature-ului în aprilie.

În timp ce folosirea Tinderului nu e tocmai un secret pentru mulți oameni, momentele în care aceștia s-au logat ar trebui să fie.

Urmărește VICE pe Facebook

]]> http://www.vice.com/554825 Jordan Pearson tech tech Știrile VICE: Fă cunoștință cu tipul care i-a boicotat pe politicienii americani http://www.vice.com/ro/video/tipul-care-a-boicotat-americani Thu, 28 Jul 2016 05:00:00 +0300 Billy Taylor, un peisagist de 31 de ani și activist Bernie sau Bust, a aplicat cu peste șase luni în avans pentru permisele de protest în diverse locații ca să blocheze mulțimile pro-Clinton în timpul Convenției Democratice Naționale.

VICE News l-a urmărit pe Taylor în timp ce-i organiza pe activiștii Sanders înaintea săptămânii planificate pentru proteste.

Urmărește VICE pe Facebook

]]> http://www.vice.com/554892 travel travel Munchies: Cum să faci cea mai bună omletă din lume http://www.vice.com/ro/video/cea-mai-buna-omleta-din-lume Thu, 28 Jul 2016 05:00:00 +0300 Prietenul nostru bucătar E-Dubble a.k.a. „Bucătarul Oamenilor" s-a întors. A luat o pauză scurtă de la afacerea lui Grilled Fraiche și gătitul pentru clienți celebri ca să te învețe regulile de bază ale omletei 101.

S-a ocupat de tot - de la omleta franțuzească la versiunile de bufet care sunt umplute cu de toate, de la creveți la ciuperci și brânză dulce de capră. Micul dejun nu trebuie să fie plictisitor, așa că ia-ți tot ce-ți trebuie și să crape ouăle!

Urmărește VICE pe Facebook



]]> http://www.vice.com/554895 food food Tot ce trebuie să știi despre evenimentul sportiv care a înfuriat-o pe Gabriela Firea http://www.vice.com/ro/read/evenimentul-care-a-infuriat-o-pe-gabriela-firea Thu, 28 Jul 2016 09:54:00 +0300

În zilele în care era închis mașinilor, Bulevardul Kiseleff se umplea de bicicliști. Fotografie de Cristian Munteanu / Mediafax Foto

Într-o dimineață de duminică de la începutul acestei luni a avut loc un dialog aproape frenetic între un moderator TV și invitata sa. Discuția era despre București, trafic, parcuri și sport. Televiziunea era Antena 3, iar invitata - primarul Gabriela Vrânceanu Firea. Proaspătul edil povestea indignată cum, cu o zi înainte, venea cu mașina spre București, și, culmea, era coadă de la Casa Presei până la Guvern! Doamna s-a speriat, a crezut că fusese un accident, ceva. Când colo, ce să fie?

„Ce credeți că se întâmpla? Bulevardul Kiseleff era blocat, erau câțiva tineri care jucau tenis - foarte puțini pentru că era și caniculă și pentru cei câțiva tineri, care foarte bine că făceau sport, dar nu era cazul să o facă pe Bd. Kiseleff - tot centrul Capitalei era paralizat, toată lumea supărată."

Spre finalul discuției, Gabriela Firea a tunat: „Vă asigur și i-am anunțat deja pe toți directorii care se ocupă de aprobări, mâine dimineață ne întâlnim și așa ceva nu se mai întâmplă!"

A doua zi, după reacții critice dinspre societatea civilă și Ministerul Culturii, Gabriela Firea și-a nuanțat declarația, spunând că a fost înțeleasă greșit și că nu va lua măsuri împotriva vreunui eveniment cultural sau sportiv.

Citește și: Toate evenimentele din București pe care le va elimina Gabriela Vrânceanu Firea în următorul an

Dar apoi, latura de Mr. Hyde a primarului bucureștean a ieșit din nou la iveală, ca să anunțe că evenimentul Via Sport de promenadă și activități sportive nu mai are aprobare.

Astfel, weekendul ăsta va fi primul din ultimii șase ani în care bulevardul Kiseleff nu va mai fi închis de vineri de la ora 22 până duminică la ora 14. Aici nu se va mai juca tenis, baschet, tenis. Doar vor circula mașini.

Decizia a iscat reacții, contraziceri și o invitație la protest în fața Primăriei. Două aspecte au fost intens dezbătute: cât de intens e traficul în weekend și câți oameni participau la Via Sport. Le iau pe rând.

Despre fluidizarea traficului în zilele cu trafic redus

Fotografie de Silviu Matei / Mediafax Foto

Încă de la prima ediție, mesajul Via Sport a fost clar: „Stop trafic! Start joc!" Astfel, ideea din spatele evenimentului era clară: să confiște un spațiu destinat mașinilor pentru a-l da iubitorilor de sport.

„Conceptul pe care ni l-am dorit de la început a fost închidem o stradă principală din București ca să o redăm pietonilor. Nu vrem nici în parc, nici pe o stradă lăturalnică. Noi ne dorim un bulevard mare închis traficului. Vrem să le dăm un motiv în plus șoferilor ca în weekend, pe timpul verii, să-și lase mașinile acasă", mi-a explicat Alexandru Zamfir, directorul agenției Funvertising, organizator al evenimentului împreună cu agenția Eventness.

Cât de intens este traficul nu pare atât de ușor de clarificat pe cât credem cu toții.

Uite ce mi-a spus șeful Brigăzii de Poliție Rutieră București, comisarul Vasile Gildo:

„Se creau probleme ale fluenței de trafic. N-am calculat niciodată cât stăteau oamenii, dar cu siguranță crea un disconfort. Dacă dumneavoastră mergeați de la Piața Presei libere către Piața Victoriei, acolo se crea o problemă de fluență a traficului, dar n-a stat nimeni să cronometreze."
Citește și: 8 moduri în care o să se schimbe Bucureștiul acum că ne conduce Gabriela Vrânceanu Firea

Evident, polițistul de la Rutieră găsește binevenită decizia, pentru că șoferii se plângeau de blocaj: „Locul acestor activități este pe arenele sportive, nu pe stradă."

Oricât am insistat, n-am aflat de la comisar cât se stătea în trafic din cauza evenimentului, dacă era vorba de câteva minute sau, poate, mult mai mult.

Confuzia a crescut când am citit un comunicat al unei instituții subordonate primăriei București, Administrația Străzilor, care anunța că trebuie să se închidă Via Sport nu numai pentru că blochează traficul, ci pentru că este necesară refacerea marcajelor rutiere:

„Precizăm că Municipalitatea a decis să înceapă lucrările de refacere a marcajelor rutiere în această perioadă, luând în calcul condițiile meteorologice potrivite și traficul redus datorat perioadei de vacanță."

Deci traficul este redus, admite tot Primăria, aceeași care dădea vina pe eveniment pentru blocarea traficului.

Câteva mii sau doar cinci participanți?

Fotografia via pagina de Facebook Via Sport

„Cred nu trebuie să primesc lecții de la o firmă privată care se încăpățânează să țină cinci persoane care să joace ceva pe Kiseleff blocând sute de mii de oameni care merg poate chiar la activități sportive", spunea Gabriela Firea acum două zile, la un forum cu titlul „Sportul — disciplină cheie pentru dezvoltarea personală".

Tot atunci, Firea s-a lăudat că este un om care s-a educat, s-a format 20 de ani într-o familie de sportivi. Ca și cum, dacă fostul ei soț și părinții acestuia au fost mari sportivi, ea sigur știe ce vorbește când e vorba de activități sportive.

Bun, e clar că actualul primar are tendința să exagereze în discurs, dar câți bucureșteni mergeau, de fapt la Via Sport?

Alexandru Zamfir mi-a spus că era vorba de câteva mii în fiecare weekend, iar Firea descrie participarea în termeni precum „câțiva" sau „cinci".

Așa că am căutat și opinia unui terț. L-am ales pe fostul portar Florin Prunea, președintele CSMS Iași, despre care citisem că a jucat, la un moment dat, o partidă amicală de tenis pe Kiseleff, ca să promoveze evenimentul.

„Acum câțiva ani am fost pe Kiseleff, acolo. Ca orice eveniment care scoate oamenii din casă, copiii, în special, este binevenit. Vedem, din păcate, din ce în ce mai puțini oameni care fac sport și atunci eu cred că era un eveniment foarte bun. Acuma, eu nu știu care vor fi consecințele dacă acest eveniment nu va mai fi. Probabil că ar trebui să se facă altceva, în altă parte. Ar fi păcat să se renunțe, cred eu, pentru că am văzut, în momentul în care am participat și eu acolo, foarte mulți oameni. Era un lucru îmbucurător că lumea iese din casă și face sport", mi-a spus Prunea.

Acesta mi-a spus că domnul și doamna Firea sunt iubitori de sport - vezi echipa de fotbal Voluntari ajunsă în Liga I - și nu-și explică această decizie a primarului.

Dacă tot nu ți-ai făcut o idee, dă o căutare pe Google images cu „Via Sport Kiseleff". Rezultatele vor fi două tipuri de imagini: unele cu o mână de oameni care bat mingea în plină zi pe mijlocul străzii, altele în care bulevardul e inundat de tineri.

Adevărul e, astfel, undeva la mijloc.

„Din punctul nostru de vedere, dacă problema este fluidizarea traficului, avem un conflict de percepție asupra a ceea ce ar trebui să se întâmple. Probabil dacă vii sâmbătă, la două, sau la șase dimineața, sunt cinci persoane care se joacă. Dar, în același timp, nu e nicio mașină pe stradă", mi-a spus Alexandru Zamfir.

Organizatorul Via Sport, creator de clipuri electorale pentru Sorin Oprescu

Dar cum a pornit Via Sport? A cui a fost ideea și cum a luat ființă? „A fost ideea noastră, ne-am dus la primarul Sorin Oprescu și dânsului i-a plăcut foarte mult", mi-a spus Zamfir.

Nu era însă prima dată când cei doi se întâlneau.

Agenția Funvertising, deținută de Zamfir, s-a numit, până acum trei ani, AdVenture. Iar AdVenture este cunoscută pentru spoturile publicitare pe care le-a făcut pentru Sorin Oprescu, în campaniile electorale din 2008, 2009 și 2012.

Citește și: Cazul „Oprescu‟ demonstrează (dacă mai era nevoie) cât de proști sunt bucureștenii

De exemplu, ei au realizat clipul electoral de mai jos, în care Sorin Oprescu tot încearcă să scape de un buldog care i se freacă de picioare și care îl întruchipează pe contra-candidatul său la alegerile locale din 2008, Vasile Blaga. Porecla lui Blaga era și este, ai ghicit, „Buldogul".

Agenția a mai realizat clipuri electorale și pentru alți membri PSD, dar și pentru fostul co-președinte USL, Crin Antonescu.

Numele patronului Funvertising este legat și de cel al fiului lui Sorin Oprescu, Mircea Oprescu. Presa i-a numit „prieteni din copilărie". „Da, e adevărat. Ne cunoaștem", mi-a spus Zamfir.

A contat această prietenie în aprobarea de către Sorin Oprescu a evenimentului, l-am întrebat.

„Eu cred că nu. A contat în măsura în care am avut un drum mai scurt până la a merge la dânsul să-i spunem despre proiect și să obținem din capul locului un da sau nu de principiu. După care să trecem prin toate comisiile care să ne aprobe evenimentul, să ne spună dacă este bun sau nu pentru comunitate."

Numele lui Zamfir a apărut, la finalul anului trecut, și în dosarul Apa Nova, în care este acuzat de delapidare și spălare de bani.

„Sunt inculpat. N-aș vrea să fac niciun fel de comentariu public, a avut grijă media să scrie pe larg despre acesastă implicare, la vremea respectivă", mi-a spus el.

Printre inculpații din dosar se numără și Costin Berevoianu, fost consilier personal al primarului Oprescu.

De ce Bucureștiul nu va fi prea curând ca Madrid, Oslo, Paris sau Copenhaga

Fotografia via pagina de Facebook Via Sport

Dar dincolo de toată disputa legată de organizarea și blocarea acestui eveniment, Gabriela Firea a mai spus ceva la emisiunea de la care a început totul.

„Se aprobă foarte multe evenimente stradale în centrul Capitalei, fie că sunt culturale, de divertisment sau sportive, ceea ce nu se întâmplă în nicio capitală europeană. Acolo este respect pentru cetățean, respect pentru turiști, și, în general, respect pentru faptul că nu trebuie să ștrangulezi circulația cu evenimente care, e foarte bine că se organizează, dar nu trebuie să fie organizate în centru, în punctul zero al Capitalei."

Iar aceste cuvinte ar trebui să te îngrijoreze cel mai mult din tot scandalul acestor zile. Pentru că arată diferența de optică a primarului Bucureștiului față de cea a edililor din alte orașe europene.

Uite un exemplu:

Așa arată Champs Elysees în unele duminici, după ce primarul a decis ca bulevardul să fie pietonal, o dată pe lună. Fotografie de Hepta / Mediafax Foto

Edilul rezident din Voluntari va fi poate surprins să afle că multe străzi centrale din Copenhaga sunt închise circulației auto de zeci de ani și că primăria din Milano oferă reduceri pentru transportul în comun rezidenților care își lasă mașinile acasă.

Firea nu pare să știe nici că în centrul Madridului va fi restricționat accesul mașinilor, sau că Hamburgul pune la punct o rețea de străzi care să lege parcuri și alte zone rezidențiale pe care accesul mașinilor e interzis.

Astfel, în timp ce primarul Bucureștiului se isterizează din cauza blocării unei singure artere, omologul din Oslo plănuiește să interzică circulația auto în centru până în 2019, în timp ce Helsinki vrea să devină, până în anul 2025, primul oraș care elimină complet conceptul de șofer cu mașină proprie.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai mult despre Gabriela Vrânceanu Firea:
Declarația săptămânii: A mințit Gabriela Firea când a spus că publicitatea politică e interzisă în campania electorală?
Firea vorbește prostii când spune că transportul gratuit e o idee bună
Interviu cu Dumnezeu despre Gabriela Firea

]]> http://www.vice.com/555221 Andreea Pocotilă news news 50 de fotografii cu hipioțeală frumoasă și absurd românesc de la Waha Festival http://www.vice.com/ro/read/fotografii-cu-absurd-romanesc-de-la-waha Wed, 27 Jul 2016 08:08:00 +0300

Dacă veneai la Waha, puteai vedea și cel mai frumos păr din lume


Nu cred în păduri fermecate și zâne, dar pădurea gazdă a festivalului Waha are ceva al ei, dincolo de cuvinte. Primul lucru care ți se întâmplă când intri este că pierzi semnalul de la telefonul mobil, pe care nu-l mai găsești decât când te întorci în lume.

Al doilea lucru care s-a întâmplat, a fost să apară o zână care oferea prăjituri magice sub forma unui rahat de unicorn.

Liniștea dinăuntrul pădurii bruiază muzica și o transformă într-un murmur continuu care învăluie locul de la începutul festivalului și până după sfârșitul lui. În plus, în timpul șederii acolo, am interacționat cu mulți oameni pe care nu i-am mai revăzut în următoarele zile, chestie care a contribuit la senzația puternică că, acolo, persoanele dispar la fel de random după cum apar.

Și că tot am ajuns la partea cu senzațiile, nici acum, la câteva zile după ce m-am întors de la Waha, nu am scăpat de ideea că festivalul ăsta a fost, de fapt, un fel de călătorie ghidată de pădure, oameni și muzică.

Ți-am pregătit aici 50 de fotografii, ca să-nțelegi cum arată călătoria într-o altă dimensiune, varianta Waha, 2016.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre festivalul Waha:
Ghid de festival pentru cei peste 20 de ani
Cum se distrează la festivaluri un copil, o persoană peste 60 de ani și unul care nu bea
Fotografii de la un festival de film unde nu mai există niciun fel de inhibiții

]]> http://www.vice.com/554806 Dragoș Hanciu photo photo Ce am învățat despre România în ziua în care n-am mai putut să văd și să merg http://www.vice.com/ro/read/ce-am-invatat-despre-normalitatea-din-romania Wed, 27 Jul 2016 10:31:00 +0300

Fotografii de Mircea Topoleanu

Se spune că în țara orbilor chiorul este rege, dar în țara normalilor toți ceilalți sunt ignorați. Și după standardele societății în care trăim, sunt normal. N-am probleme locomotorii, văd, aud, ba sunt și heterosexual. Totuși, normalitatea aceasta e definită printr-o sumă de lucruri în comun pe care le au oamenii majoritari în societate. M-am întrebat de multe ori cum ar fi să fiu nevăzător sau ce ar însemna să împing un scaun rotile pe o rampă care pare să sfideze gravitația.

N-am dus niciodată ideea asta până la capăt, mai puțin când am testat niște cârje. Niciodată până acum, când am ajuns la explorarea artistică a dizabilității prin expoziția „Normalitate, ce cuvânt brutal!".

Știam oarecum la ce să mă aștept, că nu voi mai fi acest „normal" cu care mă obișnuisem. Mai știam din ceea ce au comunicat organizatorii că a avea dizabilități te condamnă la două nedreptăți simultan: atât la o viață fantomatică, cât și la o supraexpunere în momentul ieșirii în spațiul public.

Citește și: Cum ți se schimbă viața când devii orb

Așa că într-o zi de miercuri, la etajul trei al Muzeului Național de Artă Contemporană, am renunțat să mai fiu normal și m-am decis să văd cum mă pot descurca drept cetățean pentru care societatea nu se agită prea tare să-i ușureze viața.

Când nu vezi, lumea e o serie de forme și obstacole

Drumul meu printre „normali" a început cu o pereche de ochelari, ca să nu văd nimic, și un baston de nevăzător în mână. Am învățat să-mi trasez un semicerc în față cu acesta, ca să nu mă lovesc de cele mai evidente obstacole, și am început să mă ghidez după sunete. Expoziția e compusă din mai multe instalații, iar prima cu care am început se numește fix „Normalitate", de Mircea Topoleanu.

Pe un perete de cățărare elementele de prindere formează cuvântul „normalitate". E un obstacol de escaladat, e un mijloc de ascensiune această normalitate? Aveam să aflu pe parcurs.

Cea mai solicitantă parte a fost „Brutal", o instalație foto realizată de Mihai Barabancea și Cristiana Costin (ea a creat schițe tactile după fotografii). Aici am aflat cum să „văd" o fotografie doar prin atingeri, ceea ce e pe cât de greu sună. Ascultam în căști declarațiile nevăzătorilor care au realizat fotografiile, și încercam cu degetele să îmi dau seama ce e.

Citește și: Cum e să petreci în club când eşti orb

Remarcam un gard, un geam, un copac, dar niciodată forma finală, corectă. O puteam vedea la final, era imaginea așa cum a ieșit din aparat, dar e un lux pe care mi l-am permis pentru că normalitatea mea era la o ridicare de ochelari distanță.

La aceeași instalație, pe lângă aceste schițe tactile, mai erau mirosuri specifice locului în care a fost făcută poza, dar și un obiect iconic pentru subiect pe care să îl pipăi și să îți dai seama ce e în poză. Niciodată nu m-am gândit că în preajma unui avion miroase cel mai des a ulei, a vaselină sau că marea poate fi condensată într-o fâșie de tester.

Cumva, știam mirosurile astea, dar niciodată nu le-am perceput conștient. Erau și ele acolo parte din peisaj.

Între toate acestea mergeam ghidat de sunetele din jur și de baston. Nu știi niciodată câți metri ai până la un anumit obstacol, dar după cum ajunge sunetul la tine, îți dai seama dacă ai ceva în cale, dacă vine din stânga sau din spate. Delfinii folosesc ghidarea de tipul acesta, dar se pare că noi am pierdut-o pe măsură ce am evoluat să fim bipezi și vânători care se bazează foarte mult pe ochi și mai puțin pe urechi.

Ca nevăzător nu ai luxul alegerii.

Deplasarea în scaun cu rotile nu e după tine, ci după ceilalți

Am remarcat în ultimii ani câteva schimbări în designul urban din București. Au apărut marcajele galbene, pentru ca nevăzătorii să știe unde se termină trotuarul, bordurile parțial aduse la nivelul străzii și semafoarele cu semnal sonor ca să știe toată lumea când poate traversa.

Totuși, e al dracului de greu să te deplasezi în scaunul cu rotile. Poate nici n-am experiență, dar după ce m-am chinuit câteva minute să urc o rampă de vreo 15 centimetri, din cauza marginii care nu era la nivelul podelei, mi-am dat seama ce ironice sunt acele rampe cu unghiuri și de 45 de grade. Fără ajutor extern, și fără mușchi de Hercule, ești la fel de izolat ca și fără rampă.

Instalația „Dans_Rulant" abordează fix problema deplasării în scaun cu rotile. Autorul ei e Cosmin Manolescu și cei care vizitează expoziția pe 7 și 14 august vor putea experimenta câteva concepte simple legate de mișcare, timp și deplasare în spațiu, dansând ca o persoană care folosește scaunul rulant, fie că au deficiențe locomotorii, fie că vor să descopere lumea aceasta.

În aceeași idee, Monotremu a organizat performance-ul „Îmi place România și României îi place de mine". Următoarea reprezentație e pe 6 octombrie, iar cel cu care poți interacționa este un câine abandonat din România cu o dizabilitate fizică - îi lipsește un picior. Ideea a venit de la show-ul „I Like America and America Likes Me", când Joseph Beuys s-a închis într-o galerie americană de artă împreună cu un coiot sălbatic, într-un proces terapeutic de rezolvare a traumelor personale și colective.

După cele două experimente mi-am dat seama că deficiențele sunt un fel de „bug-uri" ale omului, pe care ajunge să le rezolve altfel. Până să vizitez expoziția, n-am folosit niciodată un baston pentru nevăzători, dar fără altă opțiune la dispoziție a trebuit să mă încred în feedback-ul pe care o bucată de aluminiu cu plastic la cap mi-l dă. Și n-a trebuit să știu ce e un obstacol, ci doar că e acolo și îl ocolesc. Așa am ajuns la impresiile pe care, revenind la „normalitate", le-am deprins.

Când majoritatea sunt normali, societatea nu e pentru minoritari

Ai văzut vreodată bănci pe care n-ai fi putut sta mai mult de câteva minute? Dar țepi ascuțiți prinși la capătul gardului? Dar lumină albastră în băi ca să nu îți vezi venele pe care să le injectezi? Acestea sunt cele mai evidente exemple și sunt parte dintr-un fenomen: design ostil în societate. Cu acest trend am corelat starea în care se regăsește societatea, și nu doar din România, față de persoanele cu dizabilități: este ostilă, fără să încerce foarte tare să schimbe asta.

Într-o expoziție clasică, lucrările sunt așezate la un nivel accesibil majorității oamenilor. În aceasta, ele sunt accesibile celor care se deplasează în scaune cu rotile, celor care se ghidează după sunet și cu un baston în mână. Elementele așa numite „de design" ar fi inutile pentru un nevăzător, astfel că pot fi eliminate. Covoarele ar îngreuna deplasarea, așa că dispar și ele. Rămâne un spațiu așa cum îl vezi când nu-l vezi: o mulțime de forme geometrice, de înălțimi diferite, pe trasee pe care ți le schițezi în minte.

Când am revăzut expoziția cu ochii și pe picioarele mele, am observat tot felul de elemente - cum ar fi un covor, designul meselor, nuanțele de culoare etc. Acestea nu-mi erau cu adevărat utile, doar că ochii nu se pot abține să nu vadă și creierul să nu analizeze, să integreze cumva ceea ce vede în contextul în care sunt. Sunt nevăzători care se nasc așa, alții care ajung așa din cauza accidentelor și în cazul fiecăruia deplasarea e diferită în funcție de ceea ce știe despre lume.

Cu siguranță însă că lumea e mai simplă, redusă la ceea ce ți-e util. Însă pe parcursul întregului tur am avut senzația că pe cât de puțin văd eu din lume, pe atât de mult mă vede lumea pe mine, cu toate stângăciile pe care le fac, cu toate obstacolele peste care dau. Trebuie să fi fost amuzant din exterior să miros pahare goale cu doar o fâșie de hârtie în ele.

Dar în cazul meu, cât nu vedeam, acela era un mod de a mă raporta la lume.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte lucruri despre orbire și chestii similare:
Cum visează orbii?
Ghidul VICE de conjunctivită
Oamenii de pe străzile Bucureştiului îţi provoacă angoase

]]> http://www.vice.com/554880 Răzvan Băltărețu comics comics Comentariile românilor despre Pokemon Go îți arată c-am rămas blocați în Evul Mediu http://www.vice.com/ro/read/comentariile-romanilor-despre-pokemon-go Wed, 27 Jul 2016 11:26:00 +0300

Maneliștii au găsit demoni în pokemoni, tu ce-ai făcut cu viața ta?

Bunică-mea îmi povestea că ai ei au fost absolut oripilați de primul televizor pe care l-au văzut în România. Credeau că omuleții ăia sunt blocați în cutia cu lămpi și voiau să spargă ecranul de frică să nu-i corupă demonii din el. Înainte să curgă glumițele despre materialul genetic din care provin, poți să vezi aceeași reacție retrogradă la majoritatea românilor din zilele noastre care-s puși în fața fenomenului Pokemon Go. Lideri de opinie reprezentativi pentru poporul român, precum Oana Pellea, Moise Guran și Costi Ioniță, și-au exprimat și ei pe Facebook neliniștile față de acest fenomen care s-a răspândit pe plan global, spre amuzamentul unora și isteria altora.

Pokemon Go e doar un joc ca oricare altul, care a avut succes pentru c-a combinat tehnologia realității augmentate cu Pokemon, o serie de desene animate cu care au crescut mulți români care acum au aproape 30 de ani. E o chestie care să te țină ocupat cât aștepți metroul și cam atât. Ăia care ajung să se rănească din cauza lui sunt la fel ca ăia care ajungeau să-și piardă un ochi din cauza pistoalelor cu bile, petardelor sau praștiilor în copilărie sau să-și spargă capul în bătăi din discotecile de sat. Selecția naturală și-ar face treaba la fel de bine și fără jocuri.

Mulți români se distrează cu jocuri digitale din anii 90, de când se vindeau primele console Terminator pe tarabele din piețe. Mulți dintre noi am copilărit cu astfel de jocuri, în paralel cu cele de pe stradă, cu sportul și cu literatura universală. Din păcate, pe mulți îi depășește conceptul ăsta și, la fel cum fac cu orice alt lucru pe care nu-l înțeleg, preferă să regurgiteze ură asupra celor care se joacă Pokemon Go. Mai jos ți-am făcut o listă cu toate tipurile de inepții și atitudini absurde cu care au împânzit Facebook-ul legat de acest joc banal și amuzant:

Citește și: Am ars-o mai multe zile-n lumea Pokemon Go, ca să văd cum e să vânezi dubioșenii prin România

ROMÂNII DEPĂȘIȚI DE VIAȚĂ SE CHINUIE SĂ SPUNĂ CĂ HOBBYUL LOR E PESTE POKEMON

Poate unele din cele mai triste comentarii din zilele astea au fost ale oamenilor de cultură și artiștilor din România, care se presupune că ar trebui să fie mai deschiși la minte. Actrița Oana Pellea, celebră pentru c-a jucat în capodopere cinematografice precum Fire & Ice: Cronica dragonilor, a fost între primii din România care să vorbească de rău despre Pokemon Go.

Citește și: Cum se dezvoltă realitatea augmentată, stil Pokemon Go, în România

Ce e trist e că argumentul ei este atât de absurd, încât ai putea să înlocuiești cuvintele „Pokemon Go" cu „filmele de categorie B ale Oanei Pellea" și ai obține un status la fel de logic. Atât Pokemon Go, cât și ceea ce face Pellea, se încadrează la categoria de divertisment cultural, o nevoie umană care ne ajută pe majoritatea să supraviețuim fără să ne dăm cu bâta în cap unii altora. Tot Pellea a recomandat supărată că tinerii ar trebui să citească Micul Prinț, în loc să vâneze pokemoni, de parcă un cetățean civilizat al anului 2016 nu poate să le facă pe amândouă. E absurd să-i acuzi pe alții că le place o altă formă de divertisment, decât aia cu care ai copilărit tu.

Oamenii care vin cu reproșuri de genul ăsta sunt aceleași tipuri de genii care se plâng că tineretul stă cu capul în mobil, în metrou, în loc să citească, când noi citim romane și reportaje în format digital fix pe mobile.

UNII CRED CĂ E UNEALTĂ DEMONICĂ CARE LE FURĂ SUFLETELE

Evident, au apărut și cei care sunt atât de confuzi de conceptul unui joc cu realitate augmentată încât cred că e ceva satanic, care le fură sufletele. Manelistul Costi Ioniță este între cei care cred că acei copii îl vânează pe Aghiuță și nu niște creaturi haioase și inofensive inventate de japonezi pe vremea când era mama fată.

Costi și Aghiuță. Fotografie via contul de Facebook al lui Costi Ioniță, colaj de Dana Alecu

Oamenii ăștia nu-și dau seama că fix conspirațiile satanice pe care le propăvăduiesc despre Pokemon s-ar aplica si la Facebook, rețeaua socială pe care o folosesc chiar ei să-și posteze răbufnirile de spiritualitate și inteligență.

ĂIA CARE CRED CĂ O SIMPLĂ MANEVRĂ DE MARKETING E O CONSPIRAȚIE

Să zicem că reacțiile de mai sus au fost absolut normale că puțini oameni au acces la educație în România și suntem un popor destul de conservator și obtuz la ceea ce e nou. Ce m-a întristat zilele astea e c-am văzut și oameni destul de ok din media, PR sau chiar mediul de afaceri cărora le-a sărit cumva țandăra de la Pokemon Go, care-i un fel de experiment manipulator de marketing, o conspirație dubioasă.

Bine, boss, cu toții știm că e o chestie făcută de Apple, Google și Nintendo ca să ne sugă banii și să le dea agențiilor un mod de-a face un ban pe fundul fanilor. Așa și? Nu e ca și cum toate jocurile gratuite lansate din anul 2000 și până-n zilele noastre nu funcționează pe același principiu obosit. E un model de afacere simplu în care îi oferi omului un joc moca ca să-l prindă, apoi îi ceri bani dacă vrea să avanseze mai rapid.

Conceptul se numește freemium și știu toți cei cu vârste cuprinse între 20-25 de ani de el. Nu ne mințim singuri, nu ne lăsăm manipulați, ne distrăm până ne plictisim și ne băgăm picioarele sau băgăm bani, dacă n-avem ce face cu ei. Naibii, au făcut până și cei de la South Park un episod despre asta, văzut de milioane de oameni. Cu toții știm că e manevră de marketing, dar o acceptăm că ne oferă o formă nouă de divertisment, pe moment. E același contract social pe care-l respecți dacă te uiți la televizor și ești inundat de reclame.

CEI MAI PROȘTI SE MÂNGÂIE PE SFÂRCURI CĂ-S MAI DEȘTEPȚI DECÂT TURMA

O turmă de oameni deștepți

Cea mai mare plăcere a omului prost e să le arate altora cât de deștept e. Asta ne-au arătat-o toți patronii suspecți ai trusturilor de presă din România, ca Dinu Patriciu și Dan Voiculescu, cărora nu le ajungea faptul că aveau control asupra presei. Simțeau nevoia să-și și exprime părerile public, să se simtă intelectuali și să se facă de râs prin paginile ziarelor sau pe posturile deținute de ei cu genialitatea lor de oameni care au făcut afaceri cu statul.

Așa s-au adunat și hoarde întregi de români, unii certați grav cu limba română, să spună sus și tare, pe Facebook, cât de proști sunt oamenii care se joacă Pokemon Go. Fix ăia care bagă muzică populară și au citit toată viața doar Cireșarii și Micul Prinț s-au trezit să-și exprime părerea că tineretul e prost. Uite-i în toată splendoarea lor:

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre Pokemon Go:
Cum să ajungi cel mai mare maestru „Pokemon Go" al tuturor timpurilor
Am vorbit cu tipul care a inventat știrile înfricoșătoare despre Pokémon Go
Un sex shop a ajuns unul din cele mai populare locuri unde să joci Pokémon Go

]]> http://www.vice.com/554901 Mihai Popescu stuff stuff De vorbă cu judecători români după gratii: Un judecător român mi-a spus de ce a luat mită, deși avea salariul de două mii de euro http://www.vice.com/ro/read/judecator-roman-care-a-luat-mita-la-salariu-de-mii-de-euro Tue, 26 Jul 2016 09:31:00 +0300 Într-o celulă de la parterul Penitenciarului Rahova, undeva lângă ușă, e patul în care doarme, noapte de noapte, Dan Grigore Adamescu, omul de afaceri care a deținut sau deține, printre altele, Astra Asigurări, România liberă și Oțelul Galați.

Două paturi mai încolo, se află patul judecătorului Ion Stanciu, unul dintre magistrații care au ajuns după gratii pentru că au primit mită, prin intermediari, de la același Adamescu. Ceilalți locatari ai celulei sunt alți doi judecători condamnați în același dosar. Dintre cei trei foști magistrați din această celulă, doar Ioan Stanciu și-a recunoscut vinovăția.

„Exact ceea ce este menționat în dosar despre mine este adevărat", îmi spune fostul magistrat.

Citește și: Judecătorul român care le-a cerut mită părinților unui copil mort mi-a spus bancuri din arest

Stăm față în față într-o mică sală a Penitenciarului Rahova, pe geam se vede un loc de joacă pentru copiii deținuților veniți în vizită. Din când în când, se aud țipete vesele sau voci de femei. Încăperea este imediat pe dreapta după ce treci de sistemul de acces în închisoare. Suntem, practic, la zece pași de „afară".

Pași pe care fostul magistrat îi va face cam peste vreo doi ani. Pedeapsa lui a fost de trei ani și patru luni de închisoare, din care se scad cele 13 luni petrecute în arest preventiv.

Stanciu a primit 15 mii de euro, în două tranșe, pentru a pronunța o hotărâre favorabilă într-un dosar în care se judeca procedura de insolvență a unei firme deținută de Dan Grigore Adamescu.

„VĂ DAU ĂIA ȘI GATA!"

Banii îi erau dați chiar la tribunal, în parcări din București sau în timpul unor plimbări cu mașina.

„Vă dau ăia și gata! Să fie sănătoși!". Aceste vorbe le-a rostit Ion Stanciu într-o discuție cu un lichidator judiciar care intermediase mita. „Ăia" erau banii pe care magistratul voia să-i dea înapoi când intermediarul l-a anunțat că mituitorul, Dan Grigore Adamescu, ar fi fost nemulțumit de o sentință dată de magistrat. Dar era o capcană. Lichidatorul făcuse o înțelegere cu procurorii și purta microfon.

„Dacă am spus că îi dau înapoi, însemna că i-am luat. Cum puteam eu să încerc să conving judecătorul, dacă eu spusesem că dau banii înapoi pe interceptări? Ce să spun? Că erau împrumut? Mă alegeam cu câțiva ani de închisoare în plus", spune acum deținutul de la Rahova.

Uneori, în timp ce povestește, nu știe ce să facă cu mânile. Mătură cu palma suprafața mesei și degetele găsesc o agrafă de birou pe care începe să o modeleze.

A avut dreptate, el a primit cea mai mică pedeapsă din lotul de patru judecători de la Tribunalul București condamnați anul acesta pentru luare de mită.

La judecată, în fața completului, Ion Stanciu și-a cerut scuze. „Există un singur vinovat, eu", a spus el atunci.

Asta îmi spune și mie, acum:

„Îmi pare rău că am ajuns în situația asta, e numai vina mea. Afirmația din spațiul public este «Corupția ucide». În cazul meu, corupția mea n-a ucis pe nimeni. M-a ucis pe mine profesional și poate social. (...) Dacă mergeți acuma la Tribunalul... De fapt, acuma, nu, e prea târziu. Dacă mergeați înainte la Tribunalul București și la Curtea de Apel, și întrebați de judecătorul Stanciu, eram unul dintre cei mai apreciați judecători. La Curtea de Apel discutau tot timpul despre mine și despre soluțiile pe care le dădeam, care erau foarte bune. Nu aveam în sânge tendința de a lua mită. Acuma probabil că se referă la mine cu «ăla de la Rahova». Sunt vinovat pentru lucrurile astea și pentru asta plătesc."

Dar cum ajunge un judecător apreciat, după 18 ani de magistratură, să ia mită prin parcări? Ce îl determină să facă un pas care i-ar putea termina cariera, într-o secundă? Cum sunt acele momente în care stă în cumpănă dacă să întindă mâna spre plic sau nu? Discută înainte cu soția, cu alți apropiați? Și cum arată o zi din viața unui deținut fost magistrat?

„MIE VIAȚA MI-A OFERIT FOARTE MULTE"

Toată viața, Ion Stanciu a fost un premiant. Nimic din copilăria și anii de școală nu a anunțat în vreun fel faptul că el va ajunge, peste ani, un deținut.

De loc, Ion Stanciu e dintr-o comună din județul Olt. Evită să spună numele localității, nu vrea să-și expună părinții la presiunea mediatică. Provine dintr-o familie de oameni simpli, cu tatăl tractorist și mama muncitoare la CAP. A făcut școala la Slatina, la cel mai bun liceu din județul Olt. Dar încă dinainte de liceu știa că vrea să devină judecător.

„În clasa a șaptea făceam la școală Constituția României. De atunci mi-a venit ideea să mă fac judecător și tot ce am făcut din clasa a șaptea până acum câțiva ani a fost pentru asta", îmi spune el.

A fost premiant din clasa întâi până a zecea. La Facultatea de Drept din București a intrat primul din acel an.

„Am fost primul pe țară când s-au făcut repartițiile."

Examenul de definitivat l-a dat în '97, iar un an mai târziu și pe cel de intrare în avocatură. A fost, din nou, primul pe țară.

După perioada de stagiatură, a fost repartizat la o judecătorie de sector din București. Până acum doi, când a început anchetarea lui, a judecat cauze de insolvență și faliment la Tribunalul București.

Citește M-am plimbat zece ore prin instanțele din București, ca să văd de ce se judecă românii

„Mie viața mi-a oferit foarte multe. Adică am obținut tot ce am vrut eu. Și la școala generală, și la liceu, și la facultate, și în profesie, și în familie. Dar nu mai contează toate astea, important este că sunt aici", spune el. Și zâmbește resemnat.

Ion Stanciu a mai fost aici. Se întâmpla în anul 2000, când a vizitat mai multe penitenciare din țară.

„Vedeam altfel ce se întâmplă aici. A fost așa, ca o plimbare prin țară, nu m-a interesat neapărat ce se întâmplă în penitenciare. Nu pot să compar ce se întâmplă de cealaltă parte a gardului. Eu sper să ies cât mai repede de aicea", spune el, și agrafa pe care o modelează se rupe în strânsoarea degetelor.

MITUIȚII ȘI MITUITORUL SE UITĂ ÎMPREUNĂ LA ȘTIRI

Panou cu lucrări ale deținuților de la Rahova. Fotografie de George Popescu

La Rahova, deșteptarea se dă la șase. La șapte, e apelul, când gardienii fac vizita în celule. Micul dejun se ia în cameră, apoi e program de voie în celule.

„Nu pot să spun că sunt condiții aici care te aduc la disperare să te urci pe penitenciar sau să dau foc la cameră. Din contră, mă înspăimântă ideea ca colegi din secție să dea foc, asta nu exclud. În cameră este curat, pereții sunt exact ca aici, faianța este exact ca cea de la intrare, acuma fiecare cum își face curat", spune el despre incidentele recente din mai multe închisori din țară.

Deținuții ies în curtea penitenciarului trei ore, după masa de prânz.

„Mă vedeți acum mai plinuț, că m-am mai îngrășat de când sunt aici, dar eu am avut mereu grijă de mine afară. Și încerc și aici. Fac genuflexiuni, flotări."

Seara, după cină, condamnații din dosarul Adamescu se uită, împreună, la televizorul din celulă.

„Preferăm canalele de știri și de sport."

Fostul magistrat spune că atunci când a primit mita nu a știut că ea vine de la cel alături de care se uită acum, seară de seară, la știri.

A fost contactat de un intermediar, mai exact, de un lichidator judiciar, care i-a oferit bani în schimbul unor sentințe favorabile privind insolvența unor firme. Nu știa, spune el, că acele firme erau ale lui Adamescu.

Dar nici nu are importanță. Important, spune el, este că nu a acceptat să dea sentințe care să încalce legea.

„M-am gândit la riscuri, dar în momentul respectiv, plecând de la ideea că nu intenționam să dau o soluție contrară legii, a fost o chestiune ca de bodaproste. Adică dau și soluția legală și zic bodaproste la banii care mi-i dădea. I-am spus de la început că, în măsura în care lucrurile nu sunt legale, eu n-o să fac așa ceva. În momentul în care mi-am dat seama că lucrurile nu sunt în regulă, i-am spus că-i dau banii înapoi. Încă nu intervenise DNA-ul. Nu i-am dat înapoi. De ce nu i-am dat? Probabil trebuia să ajung aici."

Nimeni altcineva nu a știut despre decizia lui de a lua mită, spune el.

„TATI, AM LUAT NIȘTE BANI PE CARE NU TREBUIA SĂ-I IAU"

Unul dintre rafturile bibliotecii de la Penitenciarul Rahova. Fotografie de George Popescu

Ion Stanciu s-a înscris la ore de muncă în penitenciar. E dureros să stea degeaba în celulă și Rahova nu e cel mai propice loc pentru scris cărți, deși mulți deținuți au fost prolifici la acest capitol în ultimii ani.

„Nu poți să scrii cărți aici, în timp ce auzi înjurături pe care nu pot să le reproduc. Nu contează ce muncă o să fac. Mie întotdeauna mi-a plăcut să muncesc", spune fostul magistrat.

Prin studiu și muncă a ajuns, spune el, dintr-o comună din Olt, judecător la una cele mai importante instanțe din țară - Tribunalul București. Înainte de a fi arestat, avea un salariu de două mii de euro.

„Să nu credeți că stăteam pe un munte de bani, dar banii pe care îi câștigam erau suficienți, nu aveam nevoie să iau mită."

Și atunci, de ce, îl întreb.

„Vă dați seama că m-am gândit. Dar am luat hotărârea cea mai nefericită. (...) Probabil credeți că am fost puțin nemulțumit, să mă ierte Dumnezeu, dacă am înțeles să iau mită. Nemulțumit! Nu era nicio nemulțumire. Prostie și lăcomie! Salariul meu, care era de două mii de euro, și al soției, care e avocat, destul de bun, erau arhisuficiente să ne permitem orice. Cât își permite un om normal, că nu aveam cine știe ce pretenții. Și l-am mâniat pe Dumnezeu. A, nu-ți place că ai viața asta frumoasă? Du-te tu și plătește puțin. Sau Diavolul, nu știu ce a fost la mijloc", îmi spune.

De cealaltă parte a gratiilor, Ion Stanciu a lăsat o soție și un copil de 14 ani.

„M-am căsătorit din dragoste, am o soție care mă iubește și acum și o iubesc, avem o familie frumoasă. Băiatului I-am explicat lucrurile așa cum sunt: «Tati, am luat niște bani pe care nu trebuia să-i iau și pentru asta plătesc.» Ce pot să-i spun? Să-l mint că am fost adus aici pe nedrept?"

Nu, nu a fost pe nedrept, e de acord cu asta. Dar a sperat la o condamnare cu suspendare. Iar acum speră la o grațiere.

În lunile pe care le-a petrecut în arest preventiv în penitenciar, Ion Stanciu spune că a văzut ce tip de oameni ocupă celulele.

Citește și În pușcăriile din România se bea apă filtrată prin șervețele umede

„Riscul ca eu să fac alte fapte este zero. În schimb, pentru alții riscul de a se întoarce aici e foarte mare."

De aceea, și-ar dori o campanie corectă privitoare la grațiere și consideră că persoanele condamnate pentru fapte de corupție n-ar trebuie excluse de la grațiere, așa cum se discută acum.

„E ÎN CAPUL LOR CĂ SUNT ȘMECHERI ȘI CĂ N-O SĂ FIE PRINȘI. SUNT TOT AICI"

După ce va ieși din închisoare, Ion Stanciu și-ar dori cel mai mult să redevină judecător. Deși legea nu e de partea lui și stipulează că o persoană se poate înscrie la Institutul Național de Magistratură doar dacă „nu are antecedente penale sau cazier fiscal și se bucură de o bună reputație", fostul magistrat va încerca să ajungă din nou la tribună.

„Dar, probabil, n-o să mai pot fi judecător, chiar dacă cazierul o să fie curat după reabilitare. Probabil n-o să mai primească dosarul cei de la CSM. Și pe bună dreptate".

Citește și Nu poți tu număra cât poate DNA sălta!

Nu are nimic să le reproșeze procurorilor. Sau poate doar faptul că l-au săltat cu o zi înainte să dea sentința în dosarul pentru care luase mită pentru că s-ar fi văzut că nu avea de gând să încalce legea.

„Eu n-am nicio problemă cu procurorii. Că nu ei m-au determinat să iau mită. Prostia din capul meu. Eu cred că marea majoritate a celor care ajung în justiție, acuma nu spun toți, sunt vinovați. În mass media, în ultimii ani, când DNA-ul a avut o ofensivă mai accelerată și mai abruptă în lupta anticorupție, au fost mediatizate tot felul de cazuri. Părerea mea este că 95 la sută din cazuri, poate și mai mult, toți cei care ies în presă și se dau victime nu sunt victime. Sunt vinovați și au tupeul să creadă că prostesc publicul afirmând că sunt nevinovați. E în capul lor că sunt șmecheri și că n-o să fie prinși. Sunt tot aici."

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre corupție:
Nepotismul şi plicul cu bani rămân baza administraţiei româneşti
Relația armonioasă a românului cu corupția
Am vrut să arăt cât îmi iubesc țara și am creat un joc video cu Dragnea, corupți și DNA

]]> http://www.vice.com/554499 Andreea Pocotilă news news Fotografii cu bărbaţii care au renunţat la carieră ca să lupte împotriva Statului Islamic http://www.vice.com/ro/read/barbatii-care-lupta-impotriva-isis Wed, 27 Jul 2016 08:33:00 +0300

Yassin Yassin a crescut în Londra şi probabil că nu s-ar fi aşteptat vreodată să ajungă în prima linie a conflictelor din Irak. Viaţa lui a fost în mare normală, în afara faptului că a fugit de regimul lui Saddam Hussein ca să fie alături de familia din Marea Britanie. Acum are 24 de ani şi s-a întors în Londra după o călătorie în Irak, unde a fotografiat grupurile armate care luptă pentru guvern (şi care preferă să nu fie numiţi miliţie, spune Yassin), în timp ce se străduiau să ţină ISIS-ul departe de baza lor. Proiectul a fost parte din eforturile lui Yassin de a înţelege în ce s-a transformat ţara din care a plecat şi de cetăţenii care s-au înarmat împotriva ISIS în încercarea de nu pierde controlul de tot.

A petrecut timp cu trei grupuri (Kataib Jund Al Imam, Tayyar Al Risali şi Forket al imam Ali), de unde a căpătat un al şaselea simţ pentru pericolele din umbră ale vieţii pe câmpul de luptă, dar a simţit şi gustul prieteniilor suprinzătoare pe care le creează genul ăsta de condiţii. „La început, mi-era teamă pentru că nu mai fusesem expus la pericol, dar m-am liniştit cu timpul, când am văzut cât de relaxaţi erau soldaţii ăia", spune el. Dar după ce i s-a arătat o clădire din apropiere care era atacată de ISIS, şi-a dat seama că experienţa era într-adevăr una de război. Astea sunt câteva fotografii şi mărturii despre cele cinci săptămâni petrecute anul ăsta în Irak.

VICE: Cum ai reuşit să te apropii aşa tare de miliţie?
Yassin Yassin: Am plecat din Marea Britanie şi efectiv am început să intru în birourile lor şi să întreb dacă le pot documenta acţiunile. A fost greu, evident. Mulţi n-au avut încredere în mine. S-au gândit că aş putea fi spion. Dar cineva din familia mea cunoştea un reporter care ştia oameni care ştiau oameni şi mi s-au deschis uşile.

Cum arată o zi obişnuită în bază?
E greu de descris o zi obişnuită, pentru că fiecare e diferită în felul ei. Am ajuns fix înainte de eliberarea oraşului Fallujah. Fusese capturat în ianuarie 2014, după ce oraşele Mosel (10 iunie) şi Tikrit (13 iunie) păţiseră acelaşi lucru. Cât am stat acolo, Hashd Al Shaabi era în defensivă şi încerca să ţină inamicul deoparte, iar eu m-am alăturat.

Cum au decurs lucrurile? Ce ai observat, ce te-au lăsat să vezi?
Fiecare miliţie se împarte în soldaţi şi echipa media, care m-au luat cu ei la baza din Camp Speicher, din Tikrit. Am cunoscut un inginer care dezamorsează bombe, care lucra cu grupul său. A refuzat să stea la poză, pentru siguranţă. Mi-a spus că fusese translator pentru armata americană în timpul războiului din Irak.

Mult mai târziu, am cunoscut un soldat care nu-l ştia pe inginer, dar luptase pentru armata Mahdi în 2003. Fusese afiliat cu un grup care le făcea zile negre americanilor, omorâseră mulţi soldaţi şi răpiseră translatori. Deşi el personal nu luase parte la asta. Mi s-a părut interesant cum oameni cu viziuni total diferite s-au alăturat în lupta pentru un inamic comun. Toţi oamenii din Hashd Al Shaabi au ceva în comun: scopul de a distruge ISIS. Au fost optimişti şi mi-au arătat respect.


Ce poveşti ţi-au rămas în minte?
Era un tip, Malik (deasupra), pe care l-am cunoscut la Camp Speicher. E un jihadist de 20 şi ceva de ani, din sudul Irakului şi se alăturase mişcării de un an. Mi-a povestit despre un pact dintre el şi ceilalţi patru fraţi mai mari. Dacă şi-ar fi pierdut viaţa, următorul frate avea să-l înlocuiască şi tot aşa, până s-ar fi dus toţi. Avea calităţi de prieten: era un tip drăguţ, cald, a păstrat legătura după ce ne-am despărţit. În acelaşi timp, i-am văzut şi cealaltă faţă. Uitasem că e o maşină de ucis până să-mi arate poze şi filmări cu el în luptă.

Cum ai perceput experienţa prin prisma meseriei tale?
Ca britanico-irakian, e trist să văd la ce s-a ajuns. Când vezi condiţiile în care trăiesc oamenii, corupţia, mizeria din stradă, sărăcia, te simţi neputincios. Proiectul ăsta m-a învăţat o chestie: irakienii trăiesc vremuri grele, dar sunt oameni puternici şi pasionaţi, care pot râde şi în condiţii ca astea. Fiecare zi în Baghdad e ca o ruletă rusească. Dacă eşti în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, eşti dus. Dar asta nu-i opreşte pe oameni. Nu pot sta acasă, cu mâinile în sân. Trebuie să-şi trăiască vieţile.

Citește și Am fost în vizită prin Statul Islamic, ca să aflu cum funcţionează


Asta e Camp Speicher, baza militară care poartă numele locotenentului comandant american Michael Scott Speicher, ucis la 33 de ani, în 1991, în timpul Războiului din Golf.


Oamenii ăştia provin din trei generaţii de luptători jihadişti. Cel mai tânăr poartă tricoul clubului Manchester.


Echipa de presă a Hashd Al Shaabi spune că aşa au găsit zona din jurul palatelor prezidenţiale ale lui Saddam, în Tikrit.




Când am întrebat dacă-l pot fotografia, tânărul ăsta a dat din cap, a continuat să zâmbească şi a revenit la discuţia cu camarazii, ca la o întâlnire cu prietenii. Fără mitraliera de calibru 50 din spatele lui, ar putea părea o fotografie făcută la petrecere.


Liderul de trib Sheikh Abdul Adheem, lângă un „mokib" (un punct caritabil) din Saqlawia, centrul Irakului. El ţine aici un bar non-stop, unde soldaţii se pot odihni şi ruga. Lucrează cu o echipă mică şi totul e susţinut din donaţii.


Găuri de glonţ şi sânge pe maşinile abandonate de lângă palatele prezidenţiale.



Acesta e satir (protectorul) –un zid de pământ făcut de oameni pentru a nu permite accesul vehiculelor explozive ISIS pe teritoriul Hashd Al Shaabi.



Un lunetist se pregăteşte să stea la pândă în spatele satirului, la 150 de metri de lunetiştii ISIS.




El e Hussein, un soldat Hashd Al Shaabi de 70 de ani, din miliţia Tayyar Al Risali. Mi-a spus că vrea să ocupe singur de ISIS, ca să elibereze Irakul. S-a alăturat miliţiei pentru că e prea bătrân pentru armată.



Un soldat păzeşte turnul unui cimitir de maşini din Karma. Când l-am întrebat cum se distrează, mi-a spus că abia aşteaptă să elibereze Al-Fallujah.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre ISIS:
Ce s-ar întâmpla dacă Statul Islamic ar învinge?
Cum poate fi distrus Statul Islamic
Cum au ajuns femeile din Statul Islamic să agațe noi teroriști

]]> http://www.vice.com/554613 Tshepo Mokoena, fotografii de Yassin Yassin photo photo 11 mode care ar trebui să dispară de la festivaluri http://www.vice.com/ro/read/cum-sa-nu-te-imbraci-la-festival Tue, 26 Jul 2016 13:57:00 +0300 A mai rămas o lună din vară ceea ce înseamnă că e timpul să aduni gaşca şi să mergi la cel mai apropiat festival de muzică. După ce te decizi ce vrei să vezi şi după ce-ţi faci plinul de cremă solară şi gustări, mai rămâne o întrebare: ce vei purta?

Moda de festival a devenit un subiect controversat al zilelor noastre, astfel că întregi evenimente sunt nevoite să interzică anumite accesorii care au fost catalogate (pe bună dreptate) ca ofensatoare, cultural vorbind. Pentru început, când te gândeşti la ce vei îmbrăca în weekend, ţine cont că ar trebui să eviţi accesorii care arată lipsă de respect pentru alte culturi, religii sau grupuri marginalizate, sau care îşi au originile într-o altă cultură. Am strâns 11 costumaţii de festival pe care ar trebui să le eviţi vara asta. Deşi poate părea o evadare creativă a vieţii zilnice, ele pot călca mulţi oameni pe bătături.

1. Bindi


Foto: Brandy Lee (CC BY-SA 2.0)

Bindiurile au devenit preferatele tuturor, de la hipioţii iubitori de Goa, până la domnişoarele de oraş cu cercei în nas. Dacă nu ştiai, sunt o emblemă religioasă purtată de femeile indiene. Sigur, pot întări vibe-ul tău „spiritual", dar asta fac şi culorile pentru faţă şi sclipiciul (încă o alegere proastă, cred). Mergi pe ultima variantă, ca să fii sigură.

2. Podoabele capilare


Fotografie: Brian Tomlinson (CC BY 2.0)

Chestiile de pus pe cap sunt cea mai delicată parte a discuţiei şi s-au extins mai mult decât în zona de festivaluri, în domenii precum sportul sau alte zone ale culturii populare. Nu există niciun motiv petru a purta pe cap o parte din cultura nativ americană. Doar dacă eşti nativ american. Înseamnă asumarea altei culturi şi, sincer, te face să pari stupid.

3. Machiaj Dia de los Muertos


Foto: Larry Lamsa (CC BY 2.0)

Genul ăsta de machiaj e specific unei sărbători mexicane în cinstea morţilor. Dacă nu e Halloween, mai bine te mulţi la celălalt raion.

4. Tricouri sexiste