Nimeni nu se pricepe mai bine la pus capcane decat Viata. Si nimeni nu se pricepe mai bine sa nu le rateze decat mine…
Sub pretextul hazardului uneori, alteori al unei inselatoare fatalitati, ea umbla cu capcane-n subtiori, tinandu-se de mana cu Timpul. Uneori nu vrei, alteori nu poti sa le vezi: ce complot cinic, sa-i ceri la inceput, timpului, Viata, pentru ca apoi, toata viata, sa cersesti, intrigat, si mai mult Timp…
Ridici capul, din pamant, dezarmant de credul, socotind nechibzuit ca fericirea ti se cuvine, si ii arunci un suras neobrazat si vulgar, de copil ce-si doreste, cu ardoare, din toate. De toate. Din fericire, iti raspunde, si tie, ca si celorlalti copii rasfatati, cu indiferenta. Ca si ei, te incapatanezi sa crezi ca tu meriti, pentru ca esti diferit, cele mai stupide favoruri. Iti spui ca… asa sunt copiii: ce scuza mai buna, pentru ignoranta, decat o pretinsa naivitate?
Mai tarziu, incepi sa intelegi: intr-o halta, trenurile care conteaza nu opresc niciodata…
Toate trenurile astea stralucitoare au mersul la fel, si de la un timp stii si ca trec, si cand trec. Si totusi, tu nu reusesti sa-ti opresti, pentru tine, niciunul.
Esti incapatanat, si-ti spui ca vei… face, vei… drege, si daca trenurile alea mari, totusi, nu vor opri, cel putin le vei face sa alunece mai incet, atat cat sa vezi macar, prin ferestre, chipul viselor, ochii lor umezi.
Cand iubesti, toate visele au chipul la fel. Si toate trenurile arata la fel: cred intr-un singur tren, atottiitorul si facatorul… asteptarilor mele!
Uneori, ai nevoie sa taci: tacand, daca (te) pricepi, te re-scrii…
