Sa moara Apolodor!
Pe ulita mea ( pe care am promis sa o fac mai celebra decat Bulevardul Celebritatilor) n-ai timp sa te plictisesti, e mereu ceva interesant sau macar ciudat de studiat.
Cu vreo doua-trei saptamani in urma zbarnaiau niste utilaje mai in deal si entuziasm mare printre vecini: lumeee, ne pune asfalt! La fel de convinsa ca se va intampla minunea as fi fost si daca ne-ar fi zis ca se paveaza cu pietre swarovsky. Si am avut dreptate. Nu se asfalteaza, bre, doar se …reabiliteaza! Unde reabilitare inseamna ca un excavator a rupt din malurile ce ingustau drumul in cele doua pante, una mai sus si una mai jos de mine, si ca se sapa un sant pe o latura ca apa ce curge suvoi sa nu mai sape exact pe mijlocul ulitei facand-o sa semene cu un ecartament de cale ferata. Degeaba au tot pus pietris, aici nu-i valabila expresia “apa trece, pietrele raman”, toate trec in acelasi ritm…
Trei zile a tot zumzait utilajul pe drum. Am carcotit ce-am carcotit dar in cele din urma am zis ca-i bine si asa, n-o sa mai curga paraias pe mijlocul drumului si n-o sa se mai spele toata piatra din panta.Mai bine cu Venetia decat cu Niagara! A treia zi s-au terminat lucrarile. Unde? Logic, in fata portii mele! Adica la jumatatea celor doua pante! Si atunci care-i scopul santului?? Bine macar ca nu-i pe partea mea de drum, ca daca mai trebuia sa-mi fac si podet de intrare peste un sant absolut inutil chiar ma apucau nervii. De aunci a tot plouat torential de cateva ori, santul s-a umplut de apa si a deversat tot in mijlocul drumului, ba chiar a inceput sa se colmateze. Pai ce, numai Delta Nilului sa se formeze din aluviuni, nu pot sa am si eu propria mea deta cu maluri carate din deal?
Dar nu despre Doreii de pe ulita mea voiam sa scriu. Adica , ba da, despre unul dintre ei, “care-i si intrece”.
Vecinul de vis-a vis, care si-a terminat casa cu etaj acum vreo zece ani dar n-a avut timp de atunci sa-si dea schelele jos si sa-si puna balamale la porti, inca functioneaza pe baza de sarme, lanturi si lacate, s-a trezit cu santul de aparare in fata curtii. Si cum sa-si mai bage el masina in garajul de lux confectionat din patru pari si niste cearsafuri?Si cum sa mai scoata gunoiul menajer si sa-l arda in drum desi masina de gunoi trece saptamanal pe la poarta? Omul, inginer de meserie (si colonel pe deasupra!) si-a facut un pod. Da’ pod, nenica, nu jucarie! Murea Apolodor din Damasc de ciuda daca-l vedea! A pus piatra peste piatra, bolovan peste bolovan si a umplut santul din dreptul portii pana la nivelul solului. Si el o fi zis ca apa trece, pietrele raman! Da’ nici apa nu prea mai trece si toate reziduurile se opresc in mandretea lui de pod.
Si uite asa beneficiez eu de minunatie de amenajare hidrologica care porneste de nicaieri, merge spre nicaieri si se mai si obtureaza la mijloc! Oare dac-o bag in circuitul turistic scot ceva parale cu minunatia asta? Ca de Marele Zid Chinezesc s-o fi plictisit lumea, e timpul de Micul Sant Ulitesc. Si dau si-o tuica la capat de traseu, ca-i fix in poarta mea, poate ajuta la intelegerea fenomenului. Fenomenul insemnand prostia omeneasca, desigur.
Ulicioara ca a mea
Nu mai are nimenea!
Curge raul in carare
Altu’ moare si-asa n-are!
